La revedere, 2016

La revedere, 2016! 

Cu tot ce mi-ai oferit, si tot ce m-ai invatat. Si se pare ca inca mai vrei sa ma inveti, asa... pe ultima suta de metri :(

Anul asta a fost pentru mine, un an in care s-au intamplat atat de multe.

M-am concentrat foarte mult pe dezvoltarea mea, si pe a ma intelege. Pentru a-mi intelege corpul, reactiile. Si cu toate astea, tot m-a surprins de multe ori.

M-a surprins in Bali, in aprilie, cand m-a dus in locurile minunate de pe idilica insula. M-a surprins cu flexibilitatea lui pe masura ce am descoperit yoga din ce in ce mai mult.(mai multe despre calatoria in Bali aici, aici, aici si aici.

M-a surprins cand m-am intors din Bali, total zen, cand atunci cand credeam ca mi-am gasit echilibrul interior, am intrat in puseu (scleroza multipla bat-o vina, tot acolo e!). Si nu asa, ceva lejer. Chiar cel mai rau puseu de pana acum (de pana atunci cel putin).

M-a surprins cum mi-am revenit, suficient de repede, astfel incat in iulie, am participat la #Swimathon2016 Bucuresti, pentru APAN si proiectul lor #LaplimbarecuSM.(mai multe aici)

2016 mi-a intarit relatiile cu prietenii buni, m-a reconectat cu prieteni vechi, m-a invatat ca relatiile care necesita efort nu sunt ceea ce trebuie, si ca e ok sa renunt la ele.

In 2016 am avut primul meu speech motivational :). Un discurs despre cum reusesc, ca persoana cu scleroza multipla, sa traiesc frumos. Am vorbit despre cat de important a fost momentul acceptarii pentru mine, si cat de mult ma ajuta in fiecare zi, in orice aspect al vietii. Mai multe - aici.

Pe 25 ianuarie o sa vorbesc din nou, in cadrul #PovestiDeIarnaCuSM, despre experienta mea, si cum putem alege sa crestem din aceste... intamplari , sa spunem. Mai multe detalii aici

Oricine este binevenit :) 

Acesta a fost si al doilea an de formare in Analiza Tranzactionala. Datorita AT-ului am vazut, practic, ce pot sa fac si cum sa fac sa imi schimb perspective, sa iau decizii noi, sa imi accept viata asa cum e ea. Iata o particica din ce am invatat despre mine si cei din jur dupa 2 ani de formare - aici. Cum pot chiar acum, chiar asa cum sunt, sa fac altceva, sa am o misiune, sa ii ajut poate pe altii in dezvoltarea lor, si sa impartasesc ce am vazut eu, pe pielea mea. Si cu ocazia asta, desi simteam ca nu am niciun chef sa ma intorc in scoala, iata ca sunt si anul 2 la psihologie :).

 2016 a fost anul in care am calatorit, in care m-am logodit, in care am invatat lucruri noi despre mine si despre lume, in care am vazut cat de multe fac si pot sa fac, si cat de norocoasa sunt ca sunt aici, asa.

ultimul nostru film vazut impreuna :)

O ultima lectie pe care se pare ca vrea sa ma invete anul asta, este cum sa renunt la atasamente. Ceea ce recunosc ca este foarte departe de ceea ce imi doresc sa fac, sau sunt pregatita sa fac. Pe 26 Decembrie, pisoiul nostru a murit :(. Un accident stupid, ca multe alte pisici, a cazut de la geam. Ai crede ca nu ar mai fi asa dureroasa o astfel de pierdere, dupa ce ambii mei parinti au plecat dintre noi. Cum spuneam, sa renunt la atasamente de fiinte vii este foarte departe de mine, si singurul lucru care ma consoleaza acum este ca moartea lui ar trebui sa o privesc ca pe alta lectie. Sa fim mai atenti, sa nu mai luam lucrurile de bune, pentru ca accidente chiar se intampla.

Va urez si voua un An Nou Bun, plin de impliniri, sanatate si ce va doriti voi!

Cu dragoste,

Florenta

My Barefoot Journey in Bali - "I am so much more then this!"

Pentru ca fraza asta, rostita de una din instructoarele mele minunate din Bali, a trezit ceva in mine. 

Am avut acel moment "AHA!", cand totul a capatat sens, cand mi-am dat seama ca inca o data, trebuie sa fiu recunoscatoare pentru ce mi se intampla. 

Pentru ca mi-am dat seama ca sunt efectiv alta, fata de ce eram acum 4-5-6 ani. Ok, poate ca boala a progresat, dar si eu o data cu ea. Imi dau seama ca efectiv sunt alta persoana, cu noi interese, alte preocupari, viziuni si perceptii.

Acel moment l-am avut abia a doua zi, dupa cercul pe care l-am facut in jurul piscinei  delirante de la ashram. Momentul in care Crina ne-a povestit de perioada in care dansa, si era apreciata pentru asta. Si cum, in loc sa se simta magulita, se simtea frustrata, ca cei din jur nu vedeau mai departe de asta. Era "doar" Crina "care danseaza". Danseaza minunat, intr-adevar :). Si nu pentru ca ne-a facut esa vreun show in Bali - desi sunt sigura ca ne-ar placut sa o vedem live - ci pentru ca intamplator, am dat peste un filmulet cu ea dansand. I loved it , of course, dar dupa ce am cunoscut-o pe ea, asa cum e ea, mi-am dat seama ca intr-adevar, dansul este doar o parte atat de mica din ea. In spatele unei imagini frumoase, este un om si mai frumos. 

Aici, mai multe despre Crina

Ceea ce a facut un click in mine a fost momentul in care am realizat ca eu eram ok sa fiu "Florenta , care danseaza". Nu imi doream altceva, decat sa dansez si mai mult, sa fiu mai aproape de persoane care danseaza, cu care sa dansez si mai mult. Si atat. Daca aveam vreo suferinta, aceea era ca nu am gasit persoanele potrivite alaturi de care sa am un grup de dans.

Si cand in sfarsit le-am gasit pe ele Domino Sistahz, si am invatat Tribal fusion belly dance, deja eram in baston. Am invatat belly dance in baston. Dupa cam un an, am participat la Tribal Fest 2013, un festival de tribal fusion. Nu mai mergeam in baston, dar nici prea bine. Totusi, repetitiile cu fetele erau terapie pentru mine. A fost o perioada minunata : distractie, iubire, si am creat niste conexiuni minunate.

Am mai continuat sa dansez alaturi de ele, pana cand, putin dupa moartea mamei mele, la o reprezentatie cu fetele, la o ceainarie, nu am mai putut sa intru la una din coregrafiile de grup. Pentru ca la fiecare pas simteam ca mi se sparg efectiv picioarele pe scena. Si atunci am spus stop.

Au fost momente dureroase pentru mine atunci, cand am inteles semnificatia renuntarii. Dar nu renuntare in sensul de a ma da batuta, ci renuntare cu sensul de a da drumul la atasamente.

Iar fraza Crinei, "There's so much more then this", m-a facut sa realizez ca desi tineam cu dintii de dans, de trupa mea, nu vedeam alte posibilitati, alte drumuri. Alti oameni, oameni deosebiti, care imi arata in fiecare zi ca da, asta e drumul meu, cel pe care trebuie sa fiu

Scleroza Multipla, asa oribila cum o vedeam eu, mi-a dezvaluit drumul catre psihoterapie, catre yoga, catre sufletul meu. Mi-a aratat ca nu ma iubeam si nu apreciam nimic din ce faceam, ca ma desconsideram permanent. Ca poate dansul nu e misiunea mea in viata asta.Ca pot avea o viata spirituala, si astfel am invatat, invat si voi invata multe altele. Si ca poate chiar gasesc resurse in mine sa arat si altora cai diferite. Pentru ca uneori, asa cum am facut eu aproape 7 ani pana in momentul acela, ne impotrivim sa vedem evidentul.

Asa ca da, there's so much more then this!

Cu dragoste,

Florenta

My Barefoot Journey in Bali - cum invat sa fiu mai prezenta

Unul din primele lucruri pe care ni le-au spus instructoarele noastre minunate, chiar din prima zi, din prima dimineata de yoga, cand inca eram buimacite dupa ~22 ore de zbor (nici nu mai tin minte cate au fost in total!tin minte escala de 9 ore...), a fost o prima intentie pe care sa ne-o setam: si anume sa fim prezente. Sa fim PREZENTE. Atente la ce se intampla aici si acum. Cand cineva vorbeste cu noi, sa fim atente doar la acea persoana, sa ignoram alte lucruri care ne pot distrage, alte ganduri care ne poarta in alte parti, oriunde , doar nu AICI.

Iar asta mi s-a potrivit ca o manusa. In sfarsit, nu mai trebuia sa ma simt eu prost atunci cand persoanele cu care vorbesc se concentreaza pe cu totul altceva (telefon,net, fluturasi etc). 

In acelasi timp, a fost si o lectie pentru mine. Sa "remain grounded", sau "sa fiu prezenta pur si simplu", si nu doar in discutia cu cineva, dar si la munca de exemplu. Sau in oricare alt moment cand cineva vorbeste ,poate nu doar cu mine, ca atunci e mai simplu sa imi vad de gandurile mele. 

Cred ca asta conteaza mult in relatiile pe care le avem cu prieteni, iubiti, cunostiinte, sau oricine ne adreseaza cateva cuvinte. Faptul ca suntem prezenti, ca putem sa si ascultam, dar activ, nu doar sa asteptam nervosi pana termina interlocutorul nostru, ca sa intervenim noi, timp in care 1000 de ganduri ne zboara prin cap ("daaa!!! si mie mi se intampla mereu!", "daaa!! si eu trec prin asta/si eu am patit/ dar sa vezi MIE ce mi s-a intamplat!!","te doare capul?dar sa vezi pe mine cat de tare ma doare " etc).

Pentru ca ma uit in jurul meu, si imi dau seama ca acest "ascultat activ" este atat de rar. Cred ca ma pot considera norocoasa, ca am cativa prieteni buni care fac asta, Oameni care stiu sa asculte, si atunci cand ne vedem, ne asteptam sa terminam de vorbit unii pe altii. Ceea ce este atat de rar si valoros.

Apoi, am facut si un exercitiu. Pentru ca era prima zi, in mod natural, trebuia sa ne prezentam. Dar am facut-o putin mai special. Initial, ne-am prezentat in perechi, lucrand cate doua. iar in timp ce colega noastra se prezenta, nu o puteam sa o intrerupem, cu nici un fel de remarca. Si trebuia sa ascultam activ, astfel incat apoi, sa putem prezenta partenera noastra grupului.

Ceea ce mi s-a parut genial. Cum ar fi sa ascultam intotdeauna ca si cand ar trebui sa prezentam situatia care tocmai ne-a fost povestita, putin mai tarziu? Cum ar fi sa fim chiar atenti la tot ceea ce ni se spune? Fara sa proiectam, fara sa ne gandim la noi in situatia respectiva? Sa ascultam si atat?

Cu dragoste,
Florenta

My Barefoot Journey in Bali - Yoga

Intotdeauna mi-a placut sportul. Am dansat, am facut volei, baschet, chiar cate putin kick-box, karate, si mult aerobic. Cand am mai crescut (prin facultate), daca era sa merg la sala, mergeam la aerobic. Power aerobic, power step etc. Ceva care sa fie foarte dinamic, sa transpir mult.

De aceea, nu as fi luat niciodata in considerare niciodata yoga, meditatia. Respingeam chiar ideea de "tras de fiare", pentru ca mi se parea prea static, prea plictisitor. Cautam agitatie, aglomeratie.

Acum imi dau seama cum cautam ceva care sa imi tina mintea ocupata, sa nu am timp sa ma gandesc la nimic. Sa nu am timp sa ma gandesc la mine.

Acum 6 ani, cand am avut primele simptome motrice, si nu mai puteam sa merg infinit de mult, de fiecare data cand mergeam la aerobic, imi scranteam glezna. Din fericire, datorita faptului ca am facut mereu sport, aveam glezne foarte flexibile. Ma durea foarte tare 1min -2, dupa care imi reveneam si continuam. La fel si cand mergeam mai mult. Totul a fost ok, pana cand dupa cativa ani, am dezvoltat o sensibilitate foarte mare, si ajunsesem sa imi sucesc glezna doar mergand putin, pentru ca oricum nu mai puteam sa merg mult.
Oricum, asta a fost momentul in care am luat prima data in considerare altceva decat aerobicul. Ceva care sa nu ma mai forteze, dar care sa imi puna corpul in miscare. Si asa am inceput sa merg la inot. Practic, cand am inceput, nici nu stiam sa inot. Oboseam dupa un bazin. Desi aveam conditie fizica pentru ca inca puteam sa transpir la aerobic, inotul este cu totul alt tip de efort. Si incet incet, am invatat sa inot, sa iubesc inotul, desi inainte admiteam foarte deschis ca nu imi place deloc, ca ma plictiseste.

Apoi a urmat meditatia. Am inceput sa meditez in cele mai negre perioade ale mele, cand nu stiam daca o sa raman asa, nu stia niciun doctor ce va urma, orice se putea intampla. Prietena mea cea mai buna mi-a trimis o lista de melodii. "guided meditation"-Kelly Howell, cam de 30 min fiecare. A fost exact de ce aveam nevoie. Nu stiam cum sa fac asta singura, iar sunetele din background ma ghidau in starea potrivita. Mai mult, o voce placuta imi repeta cum corpul meu stie sa se vindece singur, si ca isi poate produce substantele de care are nevoie. Mai citisem despre asta, imi doream sa cred, pentru ca parea singura solutie pe care o mai aveam la dispozitie.

Yoga - am inceput foarte simplu. Fosta mea profesoara de dans, si prietena mea, mi-a trimis un filmulet cu un program de 30 de zile de yoga pentru incepatori yogawithadriene. Am inceput sa fac, in fiecare dimineata. Mi-am dat seama ca de asta am nevoie, Ceva care sa ma invete cum sa ma intorc la mine, miscari blande pentru corpul meu. Exact opusul a ceea ce facusem, cand mi se parea benefic si normal sa trag de mine.

De atunci fac in fiecare dimineata yoga. Pentru mine. Fiindca nu am fost niciodata la un curs de yoga, nu stiam daca ce fac este corect. Urmaream cu atentie diverse filmulete, si mentinandu-mi patternul, cand imi iesea ceva mai complicat, imi spuneam ca nu are cum sa imi iasa mie asta, sigur fac ceva gresit.

Din cauza asta, excursia asta in Bali #mybarefootjouney a insemnat atat de mult pentru mine. Faptul ca dupa prima lectie de yoga, Andreea - instructoarea noastra iubita, a venit la mine si mi-a spus ca fac yoga foarte bine, mi-a umplut inima efectiv. Am inceput sa am mai multa incredere in mine, sa scap de fricile pe care le aveam, ca nu voi face fata la orele de yoga, ca o sa ma frustrez ca nu pot sa fac multe lucruri etc. Sunt in fiecare zi recunoscatoare pentru experienta asta.

Tot aici am aflat si de termenul "honeymoon yoga":). Este acea perioada de "honeymoon", in care incep sa ne iasa anumite pozitii de yoga, si tot ce ne dorim este sa imortalizam momentul, poza in care aratam minunat in acea pozitie complicata. Eu, fiindca am facut asta mereu singura acasa, crezand oricum ca ce fac nu e bine, nu am avut niciodata perioada asta. Este o perioada foarte misto, de care trebui sa ne bucuram.

Insa yoga este mult mai mult decat o poza frumoasa cu o pozitie complicata. Eu am simtit beneficiile direct pe corpul meu cand aveam dureri, mobilitate redusa, si o minte agitata. Yoga inseamna spirit, conectarea mintii cu corpul, unificare. Yoga este acel loc din mintea mea unde pot sa ma duc cand am nevoie, unde imi pot linisti mintea si gandurile haotice, gandurile negre sau pur si simplu griji inutile. Iar meditatia de final este pur si simplu nepretuita. "Theta", "stare de semi-constienta" sau cum s-o numi ea, o stare de totala relaxare, in care intri inainte sa adormi, dar totusi esti constient, este locul din mintea mea pe care il pot accesa oricand vreau si simt nevoia sa ma deconectez de agitatia din exterior. In care pot sa alerg, sa dansez, sa fiu eu.
Yoga este parte din mine acum

My barefoot journey in Bali - Silent Day sau Drumul catre mine

In trecut, am fost mereu constienta ca vindecarea , de orice fel, este in sufletul meu. La nivel rational, am dezbatut mereu subiectul asta cu oricine, respectand mereu alte opinii. Cred ca fiecare isi poate gasi propriul drum spre vindecare, ce functioneaza la mine poate la altii nu va functiona, si bineinteles, reciproca estee intotdeauna valabila :)

Intr-una din zilele in Bali am practicat linistea. "Silent day" este menita sa ne ajute sa privim mai mult in noi, sa ne interiorizam trairile, sa fim mai atente la emotiile noastre, la gandurile noastre, la ce ne transmite sufletul nostru. In mod sigur, nu as putea face asta acasa, in agitatia de la munca si de acasa. Aici, sunt fericita daca reusesc sa imi mentin atentia de dimineata pe yoga, pe respiratie, si mintea goala. 

Ce am invatat despre mine in ziua asta: ca pot fi si fara sa vorbesc atat. Pot comunica din priviri, din gesturi si zambete, mentinandu-mi concentrarea pe mine, intrebandu-ma daca imi este bine facand anumite lucruri, fiind mai prezenta in corpul meu si mai atenta cu mine. In fiecare moment in care sunt distrasa in stanga si in dreapta, de probleme care nu sunt ale mele cu adevarat, imi acord mai putina energie mie, sufletului meu, care are nevoie de mine.

Am mai inteles ca suntem atat de preocupati sa umplem orice moment "mort", orice moment in care nu vorbim, orice pentru a acoperi acea liniste ciudata ("awkward silence"), chiar daca nu avem nimic de spus cu adevarat. Am simtit ca nu mai stiu sa stau pur si simplu, sa ma bucur simplu de prezenta celeilalte persoane, fara sa ma gandesc haotic "oare ce gandeste?, "oare i se pare ciudat ca tacem acum?", "oare nu sunt suficient de sociabila/amuzanta/vorbareata, o persoana alaturi de care iti place sa fii?" etc. Ceea ce nu e ok. In ultimii ani, am asociat repulsia mea fata de agitatie, multi oameni, galagie, cu faptul ca am devenie "antisociala" din cauza bolii. Am acceptat asta, dar nu cu sufletul deschis, ci cu o anumita tristete, gandindu-ma cum eram in trecut, "sufletul petrecerii", care vorbea mereu mult si cu oricine. Acum am inteles de ce s-a intamplat asta: ca sa imi dau seama ca e ok sa tac, chiar daca poate in grupuri noi pot fi considerata timida, retrasa etc. 

Din cauza asta nu o sa vorbesc niciodata peste altcineva, am acceptat ca ma deranjeaza sa fiu intrerupta cand vorbesc. Pana la urma, am trecut peste asta: e ok, inseamna ca nu trebuie neaparat sa vorbesc in momentul acela, nu sunt persoanele potrivite care sa auda ce am de spus in momentul ala, nici eu cat nici ele nu avem nimic de castigat daca imi continui povestea. Si nu e nimic in neregula cu asta :)

In urma discutiilor purtate despre experienta "silent day" cu celelalte fete, mi s-a intiparit in minte un termen nou pentru mine: "friendship ecology". Subiectul imi este familiar, insa nu stiam ca are si un nume. Reprezinta toate relatiile (de prietenie, amoroase etc) de care nu mai avem nevoie, care nu ne mai sunt benefice. Sunt mandra de mine ca deja fac asta, am renuntat la relatii negative, de la care nu mai am ce invata, si asta a avut doar un impact pozitiv asupra vietii mele. Nu inseamna ca persoanele respective nu sunt ok, insa uneori am observat ca e un lucru pozitiv sa "mai fac curatenie" in relatiile mele, sa renunt la cele care nu mai sunt benefice, si sa aprofundez relatii noi, de la care simt ca am ce invata. 

Despre vindecare... mi-am dat seama ca desi stiam ca vindecarea e in fiecare dintre noi, si ca doar  noi ne putem vindeca, nu ma consideram suficient de capabila sa fac EU asta. Si din cauza asta, caut vindecare in orice alta parte: in psihoterapie, in AT, Bowen, yoga, Ayurveda acum ceva timp si acupuctura, meditatie, recent preotese balineze :) etc. Cand de fapt vindecarea e in mine. Spun ca NU STIU cum sa ajung la ea. Insa tot eu voi sti la momentul potrivit. Acceptare , iubire, sunt primele lucruri care imi vin in minte. Acum cred ca trebuie eu sa ma conving pe mine, sa imi conving sufletul, ca pot face asta. Si pana atunci o sa ii dau timp.

My barefoot journey in Bali-cum am avut curaj

Wow, ce experienta a fost! Atatea emotii, atata frumusete, peisaje minunate,  cultura, zambete, informatii noi, ganduri noi, yoga, iubire, soare, provocari fizice, rasete pana noaptea tarziu si multe altele! Sigur cea mai frumoasa experienta de pana acum :)

Atatea ganduri imi vin in minte, as vrea sa scriu amanuntit despre atatea lucruri, incat probabil vor fi mai multe postari despre asta.

Inainte sa plec, imi faceam o mie de ganduri. Din experienta anterioara, stiam ca nu suport bine drumurile lungi (si ma asteptau peste 20 de ore de travel, dintre care 9 ore escala in Doha). 

Dupa aia, acolo erau cel putin 30 grade C, si umiditate foarte mare, deci s-ar fi simtit ca minim 40. Avand in vedere ca nu mai suport caldura, era o problema. Nu as fi vrut sa ajung acolo si sa dorm toata ziua.

Mai departe, desi cand eram mai mica eram foooarte sociabila si ma integram foarte usor in orice grup, acum evit oarecum grupurile noi, chiar persoanele noi luate separat. Stiu ca pot deveni tacuta, singuratica, cumva neintegrata.

Practic, eram coplesita de frici (justificate sau nu), de la incertitudinea ca o sa se rezolve totul in aeroport cu asistenta speciala in Otopeni, pana la activitatile de yoga din Bali la care nu eram sigura ca voi face fata.

Cum am gestionat asta? Incredibil de simplu, astfel incat in ziua in care am plecat, nu eram deloc emotionata, infricosata. Am facut un exercitiu foarte simplu: mi-am imaginat finalul taberei, in care spuneam toate pe rand ultimele impresii, iar eu eram emotionata si fericita, ca am cunoscut niste oameni minunati, mandra de mine ca am facut pasul asta pana la capat si ca am avut curaj. Iar imaginea asta am avut-o in minte pana am plecat, o imagine incarcata de emotii pozitive care m-a ajutat sa imi depasesc fricile si sa vad posibilitatea ca totul va fi bine.

Mai departe, am realizat ca nu m-am mai distrat din liceu asa nebuneste cum o faceam. De cand a aparut boala, desi am avut nenumarate momente frumoase, alaturi de prieteni buni, am simtit mereu ca asta ma trage in spate. Ca nu puteam sa dansez asa "salbatic" cum dansam eu toata noaptea. Ca la un moment dat am devenit mai constienta de ora de culcare, pentru ca daca stateam mai tarziu seara, a doua zi eram mai rau. Ca trebuia sa fiu foarte atenta la ce mancam... sa nu contina zahar, gluten, lactate etc... si simteam mereu ca am niste lanturi prinse de picioare care nu ma lasa sa ma bucur de viata din toata inima.

Asa ca am hotarat ca vacanta asta va fi altfel. Ca o sa ma eliberez de lanturile care ma tineau de picioare, pe care mi le-am pus singura.

  Mi-am setat pur si simplu niste intentii/ganduri  (pe care sa le urmez incepand din Bali, indiferent cat de bine/rau imi va fi) :

- sa ma concentrez pe solutii, nu pe probleme. Probleme vor aparea mereu, insa eu decid daca ma voi concentra pe ele, sau pur si simplu , atunci cand apar, ma voi gandi la ce modalitati am la dispozitie sa le rezolv, si imi vad mai departe de viata

- sa ma concentrez pe lucrurile bune care se intampla. Pentru ca se vor intampla mereu si bune, si rele. Cele rele sunt acolo cu un scop, sa imi transmita ceva despre mine, si daca stiu cum sa ma uit la ele, le pot transforma in lucruri pozitive pe toate 

- lucrurile sunt mai simple decat par: intotdeauna cand ceva pare groaznic, si foarte complicat, este suficient sa ma dau un pas in spate ca sa vad ca de fapt exista o solutie super simpla, care a fost mereu la indemana mea. E suficient doar sa imi tin inima si mintea deschisa

- sa iau lucrurile mai mult in gluma: oricat de groaznica ar parea o situatie (ca nu pot sa merg prin padure, prin rape si soare etc), ma opresc si pozez, fac ceva amuzant, fac misto de mine :)). O tehnica NLP pentru a alunga gandurile rele, tristetea etc, este sa privesti in sus, pur si simplu. Eventual spre cer. Pe mine m-a ajutat

- oricum cum sunt, sunt ok. Fizic si psihic, sunt persoana care trebuie sa fiu si cea mai buna versiune a mea

Asa am avut curaj, Asa ca am plecat, si pot sa spun ca totul a fost mai frumos decat in scenele mele mentale cele mai bune. A fost mai mult decat perfect. Am invatat multe, increderea in mine a crescut considerabil, nu mai imi este frica sa traiesc si sunt fericita ca am cunoscut exact persoanele potrivite care mi-au arata parti din mine. Cele mai bune parti, pe care stiam ca le am , dar nu voiam sa le recunosc.

Acum sunt recunoscatoare pentru tot ce mi se intampla, sunt putin mai atenta cu mine si cu cei din jur.

si au mai fost atatea...va urma :)