boyfriends

Nu aveam de gand sa scriu despre subiectul asta dar o conversatie cu una dintre prietenele mele cele mai bune m-a determinat...

Actual, viata mea personala din punctul asta de vedere este zero... nu sufar prea tare din cauza asta. Intr-adevar mereu este mai simplu sa treci peste orice cand ai pe cineva langa tine dar aparent in cazul meu nu se aplica. Am ajuns la concluzia ca in perioada asta de iad este mai bine sa fiu singura. Nu pot sa fac asta cu cineva langa mine din atatea motive...
In primul rand, am impresia ca sunt mai puternica singura decat cu cineva langa mine. Ironic, dar asta simt. Nu imi place sa arat ce simt cand sufar, in general nimeni nu ma stie altfel decat cu zambetul pe buze si nu m-as obisnui altfel..Nu e vorba ca sunt prefacuta (cum unul dintre fostii mei a concluzionat -pentru ca de ce zambesc daca sunt suparata??!!!) dar eu cred ca zambind , chiar daca nu am un motiv evident, ma motivez eu singura. Si imi pacalesc si creierul. Chiar daca sunt suparata, sau am dureri, si simt ca nu mai pot, daca ma fortez putin sa zambesc dupa aia vine natural si mi se schimba starea.
In plus, mie personal imi plac oamenii care zambesc si oricum imi vine sa plang cand ma uit in oglinda si ma vad in baston, si ma simt cum merg, daca nici macar nu as zambi as fi de tot plansul :))) si nu vreau asta
In momentul asta...sa vorbesc despre asta cu un iubit,nu cred...As incerca sa ascund ce simt (poate nu s-ar prinde, in relatiile anterioare a mers dar acum este destul de evident), sau poate ca toate discutiile s-ar invarti in jurul bolii mele ceea ce din nou nu vreau. Pe de alta parte, sa zicem ca as incerca sa fiu deschisa si sunt sigura ca iar nu ar fi bine...nu cred ca ar putea rezista cineva langa the real me, in momentele mele in care nu ma vede si stie nimeni, depresia maxima, durere, mers tinandu-ma de pereti prin casa... serios, nobody can do that, orice ar spune oricine.
Acum aproape 4 ani, m-am despartit de prietenul meu cu care statusem 2 ani jumate. Am incercat sa ramanem prieteni, pana la urma, el si-a refacut viata alaturi de altcineva ceea ce m-a bucurat, pentru ca stiu ca a suferit mult din cauza mea si intotdeauna am stiut ca are un suflet bun, care nu merita sa sufere. El a fost singurul meu iubit cu care vorbeam de fricile mele referitoare la viitor, la boala , si pe vremea aia nu prea aveam simptome, de fapt nici nu prea iti dadeai seama ca am o problema. Nu as putea sa ii reprosez nimic, o sa fie mereu in sufletul meu, cea mai frumoasa si reala relatie.
Si nu am avut nicio experienta negativa referitor la tot ce stia despre boala mea, a fost mereu supportive si intelegator. Dar acum nu as mai putea face asta. Nu as risca sa devina cineva langa mine overprotective dupa tot prin ce am trecut singura.Adica...nici pe mama nu o las sa se apropie in momentele astea. Stiu ca si ei ii e greu sa ma vada asa, si sa nu o las sa stea langa mine, dar pana la urma, mie mi-e si mai greu. Eu trebuie sa trec prin asta si daca eu pot sa tac si sa strang din dinti....
Si revenind la motivele care m-au determinat sa scriu capitolul asta: despre visul meu cu fetita am scris in capitolul trecut. Ceea ce nu stiu daca am scris este ca imi cresteam fetita singura. Nu era niciun tatic langa mine.Le povesteam prietenelor mele visul meu (care inafara de faptul ca schiopatam si eram singura a fost un vis frumos) si eram destul de amuzata. Mai in gluma mai in serios, am zis ca totusi nu as vrea sa cresc un copil singura. Si prietena mea mi-a spus (din nou, mai in gluma mai in serios) ca ar trebui sa fiu pregatita, ca la cat de pretentioasa sunt, toate sansele sa fie asa.
Stiu clar ca nu a fost cu rea intentie, dar adevarul ca si asa m-a dat peste cap visul ala, faptul ca prietena mea imi spune pe scurt ca o sa raman singura nu e chiar dreamy... Sunt sigura ca in conditii normale as fi luat-o mult mai in gluma ,dar acum...acum sunt deprimata. Si desi stiu ca totul o sa fie bine pana la urma, tot ce vreau sa fac este sa plang.Din orice. Vreau sa treaca mai repede perioada asta, sa treaca odata...
Pretentioasa? Nu stiu, poate cine a trecut prin asta asa cum o fac eu, e la fel de pretentios.
Adica nu as putea sa am langa mine pe cineva (pentru ca genul asta de experiente am avut) care prefera sa stea sa se joace pe calculator, sau sa zaca in casa pur si simplu. Cand are 2 picioare bune. Si nu gandesc asa de cand merg foarte prost, aveam discutii cu toti prietenii mei pe tema asta dinainte sa am simptome motrice.
Si mereu am facut sport , si m-am plimbat, si am preferat activitatile in aer liber. Asta este de fapt marea mea pretentie...a da...si sa fie amuzant:))
Acum intr-adevar, cu atat mai mult nu o sa accept pe cineva asa comod,cand eu stiu cat de mult m-am chinuit toti anii astia si ma chinui in continuare sa fac miscare, sa ma plimb, sa fac sport. Si stiu ca asta m-a tinut atatia ani pe picioare,desi diagnosticata prost, si cu tratament prost 7 ani. Eu cred ca este un miracol ca mai merg (in baston, cu orteza) dar nu as fi fost in acest punct daca as fi fost comoda, si as fi preferat sa stau,sa nu merg "pentru ca e greu" sau "pentru ca ma doare".
si atunci, cum sa nu am pretentii?...