Craciun 2014

L-am asteptat din Septembrie. Am inceput sa ascult muzica de Craciun din Octombrie. Am organizat o mica petrecere la noi,  cu prietenii nostri, de care am fost super entuziasmata. Pana a venit. Asta a fost ieri.

Stiam ca sunt deprimata, fiind primul Craciun fara mama. Cred ca de asta am si avut ideea sa ne strangem la noi, sa mancam, sa bem, sa ne jucam... Dar de ieri dimineata, ne-am trezit sa strangem prin casa, sa aranjam , sa mai gatim ce mai trebuia si mi-am dat seama ca sunt total intoarsa.

De fapt in ultimul timp sunt. Ma gandesc foarte mult la mama, dar oricum am luat-o ca pe ceva natural. Voiam sa stau sa o plang. Dar am devenit foarte irascibila. Din cauza asta ma intep intr-una cu Ionut. El are rabdare, dar exagerez si stiu asta. Si imi dau seama ca o fac, si stiu ca nu e ok si nici nu prea inteleg de ce fac asta. Habar nu am daca lucrurile astea doua au ceva in comun, daca ma iau de el din cauza ca sunt eu suparata..chiar nu stiu. Dar sunt foarte trista. Ma doare de mor.

In plus, sunt si foarte devalorizata. Nu ma simt apreciata in niciun fel, si am si acceptat asta ca o realitate personala. Si o iau din nou pe panta "nu sunt suficient de buna". Dar asa ma simt.

Cred ca stiu de la ce mi se trage. E o prostie dar asta e. Trebuie sa imi recunosc lucrurile astea oricat de idioate ar fi. Stiu ca nu e vina lor, este problema mea. Stiu ca ei nici nu se gandesc la asta si ca nu are nicio legatura cu mine. Ca motivul este de fapt ca nu ma mai apreciez eu...din nou. Si oricat m-ar aprecia cei jurul meu , tot m-as simti neapreciata. Simt ca daca as vorbi despre asta, ar fi un fel de "pescuit complimente"...la modul ca le-as cere in mod direct.Si oricum dupa aia as simti ca nu e autentic, ci ca doar incearca sa spuna ceva sa ma faca sa ma simt mai bine In momentul asta da, am nevoie. Clar. Dar nu as putea sa recunosc asta "public". Si atunci imi asum ca nu e nimic de apreciat asta la mine, si asta e motivul pentru care nu imi spune nimeni nimic.

Si simt asta din toate punctele de vedere. Nu sunt suficient de buna, de draguta, de frumoasa, de amabila, de intelegatoare. Si..practic , merit ce mi se intampla.

Ionut ,cand ne-am cunoscut imi spunea ca sunt o persoana foarte frumoasa la suflet. Acum, le spune prietenilor nostri ca merita o statuie ca sta cu mine. Sub forma de gluma, dar eu nu as fi spus niciodata asta despre el. Si poate este o gluma, dar in ultimul timp sunt multe "glumite" din astea. Interesant ca si prietenele mele cred asta .."Nu stiu cum te suporta haha. Sa ii spui ca ii fac statuie". Si cum sa nu cred ca de fapt sunt un om groaznic si ca merit ce mi se intampla rau, si din contra, ca nu merit lucrurile bune care mi se intampla??

Stiu ca sunt mai repezita uneori, nu stiu daca am vreo scuza pentru asta sau daca macar caut. Clar nu sunt perfecta, din contra, sunt foarte departe de asta, dar chiar as vrea sa fac numai bine si ma gandesc constant la asta. Sa ma fac bine sa pot sa devin terapeut Bowen. Si ma simt intr-un cerc vicios, pentru ca nu stiu daca o sa ma fac vreodata suficient de bine ca sa pot sa fac cursul oricum.

Pe de alta parte, chiar incerc sa ma inteleg. Chiar cred ca au fost atat de multe lucruri pe care nu stiu sigur daca le-am depasit in ciuda eforturilor pe care le fac. Am incercat sa le ingrop, apoi am incercat sa le depasesc, ca nah, toate trec, am incercat sa le accept si sa ma impac cu ele. 

Cred ca nu reusesc. Nu am reusit pana acum...