in cuplu

Eu cred ca suntem un cuplu foarte reusit, ne intelegem foarte bine, radem foarte mult.

Pentru mine, perioadele rele sunt cu siguranta mult mai bune datorita lui.O persoana care a trecut si el prin multe cu familia lui, cu o inteligenta emotionala uimitoare. Un om bun, care ma accepta asa cum sunt si stie intotdeauna cum sa ma incurajeze.

Am o perioada destul de buna, atat fizic si in viata in general (job etc). Zilele trecute chiar ma gandeam ca nu am mai avut o perioada asa buna in ultimul timp. Sunt impacata cu modul in care merg, cu cat merg, bunica mea e bine, mi-am rezolvat niste treburi organizatorice..

 In terapie am descoperit ,  printre altele , ca exista un pattern, ca un circuit in viata mea pe care il urmez. Mai exact, dupa o perioada foarte buna va urma mereu ceva foarte rau: de exemplu,in facultate (anul 2007), la un moment dat...a fost prima seara cand m-am gandit " wow...este asa bine totul..sigur urmeaza ceva foarte rau". Ma acceptasera la tot felul de jobulete de hostess, promoter (pentru mine erau bani!), lucram oricum part time la un call center, mergeam la facultate, faceam dans , aveam un grup de prieteni cu care ieseam mereu...In seara aia am fost cu prietena mea cea mai buna de atunci  in club, desi era vineri, a doua zi munceam la call center, dar voiam sa dansez. A doua zi dimineata, a venit Cristiana si mama ei sa ma ia de la munca. Murise tata. Infarct. Nici nu era bolnav...aparent. Asta s-a intamplat in Februarie...in vara deja , cumva, plecase toata lumea de langa mine, si m-am hotarat sa ma duc intr-un voluntariat. Unde a fost uimitor. 2 saptamani minunate. Grele, dar minunate. M-am intors si am avut primul puseu grav. Dupa ceva bine, urmeaza ceva rau.

In timp , mi-am facut alti prieteni, m-am redresat. Intr-o vara, am fost la mare impreuna, m-am relaxat, ma simteam mult mai bine (desi boala avansase). Pe drumul de intoarcere - accident grav de masina. Si tot asa.... Iar acum, partea nerealista din mine are programul in minte ...iar psihoterapeuta mea si-a dat seama de ce se intampla cu mine si m-a intrebat daca simt ca merit sa fiu fericita.

Si raspunsul este nu . Clar. Am momente uneori cand sunt mandra de mine, dar ma conditionez. Merit sa fiu fericita doar cand fac ceva bine. Si nu mereu. De exemplu, nu merit sa am bani, chiar daca imi fac treaba foarte bine. Si acum, si la jobul anterior. Stiu, realist, ca fac treaba buna. Dar o parte din mine s-a gandit mereu ca " am reusit sa ii pacalesc pe toti, si la un moment dat o sa isi dea seama".

Acum, am avut iar o perioada buna. Si ieri seara, ma anunta prietenul meu ca se fac restructurari la el la firma, el a ramas momentan, dar proiectul se poate inchide.

Sincer, m-am cam panicat. Ar fi a doua oara cand ramane fara job. Mai mult de atat, "programul" meu din copilarie este de "panica" in momentul pierderii jobului.

Tata nu a lucrat mult timp, cam nu imi prea aduc aminte perioade lungi sa lucreze, iar mama ne tinea pe toti din salariul ei de asistenta medicala (eu, tata, mamaie si ea). Era o presiune enorma pentru ea, pana la urma ai mei au divortat...oricum nu a fost bine. Intru pe aceasta sina, desi situatia sta cu totul altfel. Nu am copii, nu o sa moara nimeni de foame.

In plus, ce face el, si ce reprezinta el pentru mine este nepretuit. Nu se poate converti in bani, cumpara sau da la schimb. Am avut o discutie dimineata, eu stiu de unde provin frustrarile mele legate de aspectul financiar, am reperat, dar nu prea stiu cum sa lucrez la asta.... Momentan incep cu lucruri mici, sa spun lucruri dragute, sa nu spun nimic daca nu am ceva dragut de spus... Sper doar sa nu le bag sub covor mai mult...

Cu dragoste,

Florenta