Te iubesc

Am scris mult despre mama. După ce a murit, a fost o metoda prin care, cumva, simțeam ca întrețin un dialog. Cu ea, cu mine.

Am scris depre lucruri pe care aș fi vrut să i le spun, și nu am apucat niciodată, sau poate le-am spus și aș fi vrut să le spun altfel. Am scris ca să îmi fac ordine în gânduri, sau pur și simplu ca să simt că "descarc" totul pe o foaie de hârtie, care nu mă judecă, și nu m-ar putea face niciodată să mă simt penibil, sau aiurea că plâng.

Am considerat asta un proces terapeutic. Cu toții avem nevoie de doliu atunci când pierdem pe cineva așa important, avem nevoie să exprimăm ce simțim, și poate cel mai nesănătos lucru pe care îl putem face este să "trecem peste", fără să ne dăm ocazia să simțim tristețea, pierderea, și să ne lăsăm sufletul și corpul să își revină în mod natural. Adevărul este că unele goluri nu pot fi niciodată umplute.

Mama nu plângea. Pot să izolez câteva evenimente în care am văzut-o plangand. Cel mai dureros , a fost și ultima dată, când nici nu mai era conștientă, pe patul de spital, cu o zi înainte să moară. Am vizitat-o de două ori în ziua aia la spital. Nici dimineața, nici după-amiaza nu era conștientă. Dormea. Dar lacrimile se stranseseră sub ochi. Nici nu am observat din prima. Cand mi-am dat seama, am reînceput să plâng și eu. Am plecat dimineața de la ea sperând că va fi trează când mă voi intoarce după amiaza, așa cum se întamplase cu o zi înainte. Dar când am revenit, dormea în continuare.

A doua zi eram la birou când am primit telefonul.

La momentul diagnosticului meu, se uita speriată la mine, parcă așteptând din clipă în clipă să am o reacție... să plâng. Cred că i se părea cel mai rău lucru, care dăuneaza cel mai mult. Îmi repeta mereu sa nu plâng, când eram tristă ar fi facut orice să mă scoată din starea respectivă. Am integrat, bineînțeles, și eu mulți ani această atitudine. Dupa multă psihoterapie, am înțeles că este ok să simți, să îți dai voie să simți ce simți, și că negarea sentimentelor nu face nimic altceva decât să le scoată din sfera conștiinței, și să le readucă în prezent odată cu primul stimul care reamintește de situația dureroasă - refularea.

În legatură cu boala mea, nu am discutat foarte multe cu mama. Ar fi fost momente emoționante, și nu ne permiteam nici una să plângem în fața ceilelalte. În special când simptomele se  agravau.

Cu toate acestea, la cursul de psihologie (de formare) de luna trecută, a fost un moment care m-a răvășit. O colega, mama la rândul ei, se confrunta cu o situație relativ similară, în sensul că fiica ei se îmbolnăvise de ceva, aparent, cu cauză necunoscută. Suferința ei, atât de reală, durerea ei de mamă, mi-a readus în minte durerea neexprimată a mamei mele. Durere care apărea în unele momente cheie, surprinzându-mă, pentru că aparea pe neașteptate. Cum a aparut într-o zi la spital, când, în fața  simptomelor mele noi și ciudate, a rugat-o pe doamna doctor, cu ochii în lacrimi, să îi spună unde ar putea sa meargă cu mine, în străinătate, oriunde, doar să mă vindec. (raspunsul nici nu are sens să îl expun, un răspuns tipic de medic care nu învață la Facultatea de Medicina ce înseamnă empatia). Durerea ei neexprimată, de cele mai multe ori ascunsă in subconștient, refula pe neașteptate (neașteptat pentru mine, și probabil și pentru ea).

Totuși, văzând durerea, panica de mamă, în fața grupului nostru de formare, am conștientizat durerea mamei mele, pe care probabil - sigur! a resimțit-o de când am fost diagnosticată, și care reapărea tot mai vie cu fiecare nou simptom. La care ne-am gândit mult prea putin. Și eu, și ea. Ea, pentru că își dorea să mă protejeze de orice altă suferință. Eu, la rândul meu, țineam pe cât posibil, ascunse noi simptome care apăreau.

Si acum, nu mi-a ramas decât să scriu despre asta, despre ea, și durerea ei, dar și despre iubirea reciprocă, pe care nu am mai avut timp s-o exprimăm. Și mi-au ramas amintirile

Cu dragoste,

Florența