Amintește-ți să privești cerul

Scleroza Multiplă. 

În principiu când sunt întrebată ”ce am pățit”, răspunsul vine ferm, aproape automat. Nu contează cine ma întreabă. Cert este că răspunsul, de cele mai multe ori, scandalizează (” ce nedreptate! așa tineri, așa frumoși...”), sau și mai rău, trezește o milă pe care , eu personal, nu mi-o doresc...

 ( binecunoscutul ”vai, săraca...”).

Dar nu despre asta este vorba.

Scleroza Multiplă a schimbat, și schimbă lucruri în viața mea. Iar unele dintre ele, contrar așteptărilor inițiale, sunt chiar mișto :)

Momentul în care am realizat că Scleroza Multiplă m-a încetinit, și că ăsta nu este un lucru rău. 

Îmi plăcea viteza. Mi se părea parte din mine. Îmi amintesc că în facultate, când schimbam clădirile ASE-ului pentru cursuri, mergeam așa repede între Romana-Moxa că aproape părea că alerg. Câteodată, mă întâlneam cu colega mea de bancă din liceu, și prietena mea bună, Alexandra, care învăța tot în ASE, și îmi amintesc cum comentam nemulțumite că merg oamenii prin Romană, la ore de vârf, ”ca la plimbare”, când noi eram așa grăbite :)). Două repezite.
În perioada aia, mi-am luat și permis de motocicletă... Ciudat, la cât îl bat la cap acum pe Ionuț să renunțe la ideea de a-și lua motor...

Mai târziu, când am început să nu mai pot ține pasul, mă frustram. Când eram în grupuri mai mari, rămâneam mereu în urmă, și tot ce speram era ca nimeni să nu observe. 

După ce m-am angajat, am fost în Italia într-un training pentru două luni. Eram o echipă de cinci oameni, între care și două fete care urmau să devină prietenele mele cele mai bune. Nu știa nimeni diagnosticul, bineînțeles. 

Pentru că am avut la dispoziție multe weekenduri acolo, și banii de diurnă :)), am vizitat împreună cât am putut din Nordul Italiei. Experiențe minunate. Totuși, îmi amintesc frânturi în care ei patru mergeau în fața mea, iar eu îmi auzeam respirația în urechi și speram să creadă că sunt doar boemă, că din cauza asta am rămas în urmă. 

Acum? Mă complac. Chiar sunt boemă. Eu, cu bastonul meu șic, mergând încet, profitând cât pot de zlele frumoase, cu soare. Acum am timp să observ TOATE pisicile ascunse în grădini, sub mașini, îmi iau timp să respir, chiar să văd ce e în jurul meu. 

Îmi place să merg în parc, să citesc. Fug cât pot de ideea de a sta cu ochii în telefon, pe facebook, chiar atunci când citesc ceva interesant.

La ultimul RMN - în iulie, am aflat că am nevrită optică. Inactivă, deci nu am avut niciodată probleme cu vederea, dar totuși...e acolo.

Poate cea mai mare frică a mea a fost să ajung în cărucior. După puseul din 2016, când timp de două săptămâni am experimentat asta, mi-a mai trecut. Se spune că frica trece când ești pus față în față cu ea. Chiar și în cărucior, viața nu a stat pe loc. Am lucrat în continuare în acele două săptămâni (nu știam cât va dura perioada, și eram pregătită pentru ce e mai rău). Chiar urma Swimathon 2016, și mă antrenam, mergeam la bazin în continuare. Cu suportul lui Ionuț, bineînțeles.

Dar dacă nu mai văd? Clar nu voi mai putea lucra, învăța, scrie pe blog... Ce rost mai are să călătorești?

SM este imprevizibilă. Momentan leziunile nu sunt active. Poate nu vor fi. Între timp, este important să mă asigur că viața nu stă pe loc. Așa că ies în parc și citesc,  și privesc cerul. Ridic ochii din carte și admir verdele. Sau frunzele căzute. Mă bucur de ce văd și sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care le pot face.

Don't die before your death! - Nu muri înainte de moartea ta!

Un mesaj minunat, de la Muniba Mazari (Pakistan). Povestea ei, AICI.

Cu dragoste,

Florența