Cu Scleroză Multiplă în Africa-Townships

photo credit: Laurent Nangnio. Localnică în casă

A fost una din activitățile pe care le așteptam cel mai mult. Mă fascinează apropierea de viața reală a oamenilor, și mereu mi-a plăcut ca în excursiile pe care le fac, să mă apropii de cultura locului, nu doar ca turist.

Acesta a fost unul din motivele pentru care în facultate, preferam voluntariatele în care să mă apropii de oamenii locului, de cultura și rutina lor, mai degraba decât “voluntariatele turistice” sau vacanțele obișnuite.

Totuși, aproape de fiecare dată imi rezervam o noapte în oraș înaintea începerii proiectului, să pot vizita măcar o bucățică, de capul meu.

la munte, ca fetele

Mai târziu, o dată cu evoluția Sclerozei Multiple, am devenit anxioasă când venea vorba de plecat singură sau chiar cu prietenele mele, așa că aproape am renunțat la plăcerea de a călători.

 

Apoi l-am cunoscut pe Ionuț. Pentru care problema se punea “Cum putem face asta?”, și nu “E din ce în ce mai greu să facem asta”, cum începusem eu să gândesc. Așa că am început să rezerv asistență în aeroport de fiecare dată, în fiecare excursie închiriam masina și el avea grijă să parcheze undeva accesibil oriunde mergeam sau, daca nu era posibil, mă lăsa pe mine și se ducea el sa parcheze. Se asigura că unde ne cazam nu vor fi multe trepte de urcat, și tot el mi-a reamintit ce înseamnă experienta autentică, în care intri în vorbă cu localnicii și afli cele mai interesante lucruri, de la activități specifice zonei la restaurante rustice, la opinia oamenilor asupra orașului în care locuiesc, politică și istoria din țara lor. Lucruri pe care, bineînțeles, le poti afla online, dar nu e mai mișto să le auzi de la ei?

Tot Ionuț m-a încurajat să merg în Bali, când i-am spus prima dată că

My BarefootJourney în Bali

aș vrea să merg cu Copacul și Crina în tabăra de yoga. Speram să merg cu el, dar am convenit că yoga este pasiunea mea, iar el într-o tabăra de yoga cu nouăsprezece fete nu s-ar simți ideal. Cu asta, am simțit că “mi-a dat aripi” să fiu eu, să mă descopar pe mine fără el, pentru că, uneori, avem fiecare nevoie să ne întoarcem la noi.

în Grădina Botanică Kirstenbosch, Cape Town

Africa a fost pasiunea mea. Am planificat toate tururile și activitățile, iar el s-a ocupat mai mult de partea de organizare, vize, pașapoarte, mașină. Infrastructura.

În cartier.photo credit: Laurent Nangniot

Turul cartierelor oamenilor de culoare-Township tour, a fost ceva peste care am dat întâmplator, în căutarile mele despre Cape Town. M-a atras tocmai faptul că părea să ne ofere exact experiențele autentice pe care le căutam, și, deși părea, la prima vedere, la limita pericolului, faptul că mergeam acolo cu un ghid, cu o agenție, m-a liniștit și am decis amândoi că trebuie să facem asta.

Am cumpărat turul online, am primit confirmarea și cineva de la agenție ne-a sunat pentru a stabili punctul de întâlnire. Pentru că am stat foarte aproape de Muzeul Districtului 6, ne-am întâlnit cu restul grupului acolo. Altfel, ne-ar fi luat ei de la hotel. Era prima oprire înainte de a fi conduși în cartier. 

Puțină istorie

În 1948 s-a aprobat așa numitul “Ghetto Act”- Actul Ghetourilor, ca urmare a deciziei Apartheidului de a clasifica populația în grupuri rasiale: grupul Albilor și grupul non-Europenilor (asiatici, oameni de culoare și poate grupul Malay). Vechile cartiere din interiorul orașului (District 6,  cu aleile sale înguste care uneau cartierul de zonele rezidentiale ale Albilor) au fost rase, distruse, și înlocuite de cartiere cu străzi largi, neobstrucționate, lineare, accesibile camionetelor poliției și mașinilor blindate. Noile ghetouri, adică townships-urile pe care le-am vizitat noi, urmau să fie situate la câteva mile de oraș, de cartierele Albilor, cu o zonă tampon între ele, cu sectii de politie presărate prin cartiere și sârmă ghimpată (Don Pinnock- “Gang Town”, 2017). Mai mult, primul nostru ghid (care a fost și șoferul până în Langa, townshipul vizitat), ne-a povestit că până la președenția lui Mandela, la începutul anilor ‘90, un bulevard separa locurile în care le era permis negrilor să meargă de cele ale albilor. Bulevardul, astazi, poartă numele fostului președinte - Bdv. Nelson Mandela. El a luptat pentru nediscriminare în Africa de Sud și a reformat Constituția Apartheidului).

În turul organizat am luat parte șase persoane- 3 cupluri. Cu unul din cupluri am stat la o cafea după, și ne-au dat niște ponturi fabuloase asupra a ce să mai vizitam în Capetown (un belgian și o americancă ce locuiau acum în Miami), iar cu ceilalți doi ne-am întâlnit întâmplător la un super restaurant cu specific african -Gold, ca să aflam că a doua zi urma să ne întâlnim din nou la Aquila Safari. 

Laurent este belgianul cu care am intrat inițial în vorbă ca să îl rog să îmi dea un contact pentru pozele pe care le făcuse în Langa, cartierul vizitat (noi făceam poze cu telefonul și lui Ionuț i s-a părut periculos să scoată telefonul acolo). A fost foarte deschis să facă asta, iar Ionuț (prietenos cum e), i-a invitat pe toți la o bere la terminarea turului. Doar Laurent și prietena lui au venit. După cum am aflat în Safari, fata din celălalt cuplu era însarcinată și au preferat să meargă acasă. 

Mai jos, pozele făcute de Laurent (istagram @lenshophoto), care, printre altele, este și fotograf profesionist. Și mi-a permis să îi folosesc pozele în blog.

Barul local. photo credit: Laurent Nangniot

Ghidul care ne-a condus prin township, dintr-un capăt în altul la picior (cărucior, în cazul meu), chiar locuia acolo. Oyama pe numele lui, ne-a aratat “atracțiile” locului și ne-a răspuns la toate întrebările. (mai jos-barul local, unde am băut bere  făcută de ei...a fost oribilă :)))

Langa este unul din cele mai sărace cartiere din Capetown. Este,

Imagine din Langa. photo credit: Laurent Nangniot

practic, o mahala în care locuiesc oameni de culoare cu venituri foarte mici (maxim 2500 randzi pe lună- aproximativ 800 Ron. 


Prețurile în Africa de Sud sunt similare cu cele din România). În momentul acesta, Guvernul sud-african le oferă aceste case în cartiere ca Langa, iar ei trebuie să plătească doar electricitatea). În timp ce ne plimbam pe străduțele cartierului, mă gândeam doar la articolul celor de la Recorder, despre Giulesti Sârbi. Cred că situația este comparabilă, mai puțin faptul că oamenii aceștia au fost scoși din casele lor cu excavatorul în perioada Apartheidului, pe motive de culoare a pielii. 

photo credit: Laurent Nangniot. Barăci

Totuși, până se aprobă de către Guvern noi locuințe, oamenii își improvizează barăci, ca mai sus.

Ok, dar Apartheidul nu mai e din anii ‘90! Probabil că cei care au fost inițial extrași în aceste cartiere mărginase, nici nu mai trăiesc, iar cei mai mulți care stau acum acolo sunt familiile și rudele celor care au fost dați afara inițial din casele lor. În 1997, au putut să își revendice fostele case - care oricum nu mai există!, dacă aveau o dovadă cât de mică, chiar și o poză din fostul District 6. Când ești dat afară cu boldozerul din propria-ți casă, slabe șanse să mai păstrezi o factură de la electricitate! 

photo credit: Laurent Nangniot. Vraci din Langa

loc de joacă în Langa. photo credit: Laurent Nangniot

 

Știu, nu este nevoie să merg până în Africa de Sud ca să văd sărăcie, ar putea spune unii. Nici nu a fost asta intenția mea. Da, au reușit să facă și din asta turism, iar parte din banii de pe excursiile acestea merg la oamenii din cartier. 

Cert este că oamenii aceia încă mai suferă din cauza unor nedreptăți, iar acum, mai mult ca oricând, am devenit foarte sensibilă când vine vorba de discriminări de orice fel. Cum spun și ei, Apartheidul a fost Holocaustul Africii de Sud.

Eu m-am întrebat cum de familiile, copiii celor care au trăit de fapt drama Apartheidului, încă mai trăiesc acolo, în aceste condiții. Răspunsul lui Ionuț m-a tulburat, dar da...are perfectă dreptate: 

”E simplu. Sărăcia naște sărăcie!”.

photo credit: Laurent Nangniot. Localnică afumând capete de miei

Florența