M-am hotarat sa fac ceva pentru mine. Ceva care sa ma deconecteze de gandurile zilnice, care in mare parte sunt indreptate spre mersul meu, dezeschilibru, simptome, durere...
Si cand m-am hotarat sa fac asta, a aparut aceasta tabara de yoga . In Bali. Mai multe detalii despre tabara aici
Sunt entuziasmata si in acelasi timp mi-e foarte frica.
Sunt sigura ca va fi o experienta de neuitat, locuri fascinante, oameni deosebiti... Dar exista un dar. Care subliniaza limitarile corpului meu. Pentru ca stiu ca imi poate fi foarte rau. Si nu vreau sa ma chinui. Cred ca la asta se reduce tot. Nu mai vreau sa ma chinui Sigur, pot sa ma duc, sa ma prefac ca totul e ok, dar de fapt sa stiu ca tot ce imi doresc este sa dorm, sa stau, si sa sper ca o sa ma trezesc si nu o sa mai am dureri la fiecare pas.
In acelasi timp, ma gandesc ca poate voi fi ok. La sfarsitul lui Martie termin cele 6 luni de tratament (o alta incercare..) si poate in Aprilie o sa fie mai ok. Nu ma astept sa merg normal, doar imi doresc sa fiu suficient de functionala, macar pentru cateva activitati.
Si nu mi-ar fi frica daca nu as fi vazut cum a fost de exemplu in Riga. Am fost cu o prietena apropiata, ar fi trebuit sa ma simt safe, ea ma intelegea... Si cu toate astea, tot ce imi aduc aminte din acea mini vacanta a fost cat m-am chinuit sa merg de la hotel pana in centru si sa ma plimb putin pe acolo. Si hotelul era la 5 min de mers. Mie imi lua vreo 20, cu baston si cu prietena mea de brat.
Si da...din cauza asta mi-e frica. Stiu ca nu o sa fiu singura, cum este cand sunt nevoita sa plec cu serviciul, dar pana la urma este dificil sa fii ok cand stii ca nu esti independent si ca nu te poti baza pe picioarele tale.
In alta ordine de idei, am avut o discutie aseara, tot intr-un moment de disperare oarecum. Concluzia a fost ca da, se pare ca pentru mine conteaza foarte mult sa pot sa merg... Este normal, ma gandesc, si cu atat mai mult o provocare sa renunti la acest automatism. Ok, asta incerc acum: sa imi dau seama ca pot face multe altele chiar daca nu pot sa merg. Si ma lupt cu toate "dar"-urile care imi tasnesc in ganduri ("ok, fac facultate iar - psihologie, DAR facultatea este la etajul 2 si NU EXISTA LIFT IN FACULTATE!!", "ok, in aeroport pot sa imi bookuiesc asistenta, DAR, de exemplu in Istanbul (unde eram singura, din nou), dupa ce am stat la coada la checkin 30 min, m-au trimis la ghiseul de asistenta la vreo 200 m distanta-ceea ce este cam maxim cat pot sa merg, de unde veneau si ma luau cu caruciorul"). Nu este asa de simplu. Teoretic exista solutii, practic nu sunt asa viabile. Daca nici nu esti strong ca mindset, pici foarte usor. Si asta mi se intampla de fiecare data.
Atunci ma gandesc: de ce nu stau eu mai bine acasa linistita, unde e safe, si ma supun unei calatorii cu avionul (doar escala e intre 15-22 ore)? Si este cealalta parte a mea, care ma incurajeaza sa ma duc , "cat inca mai pot sa merg cat de cat". Imi dau seama ca parca astept momentul in care o sa fiu total neputincioasa, parca este iminent, si stiu ca asta mi se va intampla.
Poate pentru ca nu am mai fost bine de atata timp, nu stiu daca o sa mai imi revin. Apar noi simptome, ceea ce in orice caz nu imi arata ca merg intr-o directie buna.
Caut in mine noi resurse psihice, noi chestii pe care sa le incerc, sa ma mai aduca pe linia de plutire putin. Incerc sa ma directionez in ceea ce priveste excursia in Bali, sa nu imi creez asteptari dar nici frici. Sa ma gandesc pur si simplu ca voi ajunge acolo ok, ca va fi o experienta frumoasa, si ca asa cum am pornit, va fi hrana pentru suflet. Pentru ca in ultimul timp l-am cam privat de asta.
Cu dragoste,
Florenta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu