Perspective noi pentru 2017

 

Pentru mine a fost un drum lung, anevoios. Pana cand am realizat ca nu sunt obligata sa fac nimic :).

Si cand chiar trebuie sa fac ceva (pentru ca sa fim seriosi, nu ne platim facturile fara sa fim obligati! :)) ), caut mici satisfactii in orice. Jobul poate nu e una din pasiunile noastre :)), si nu avem neaparat toti joburi ideale. Eu consider ca am, si chiar si asa sunt zile can pur si simplu nu am chef! Cateodata ma  complac in situatie, si de cele mai multe ori gasesc mici lucruri care ma ajuta sa merg mai departe, cum ar fi colegii, o activitate legata de munca pe care imi place sa o fac, sa invat ceva nou pentru job, chiar si de pe net, din carti de specialitate etc.

Apoi, m-am gandit ca as putea chiar sa gasesc alt domeniu in care sa profesez. Nu pot sa spun ca psihologia a fost prima pe lista mea de prioritati cand am dat la facultate. Nici macar nu am pus problema vreodata! Dupa ce am terminat masterul la ASE, am rasuflat usurata ca am terminat-o cu scoala :)). Parea ca am tot ce e nevoie: ca profil economic puteam sa fac orice, iar faptul ca in liceu am invatat italiana bine de tot imi dadea un mare avant in lumea muncii. Asa ca am inceput sa imi construiesc cariera in multinationala. Si a fost foarte bine pe plan profesional.

Pe plan personal, o data cu declinul meu fizic, lucrurile nu stateau asa bine. Cu fiecare pas pe care il faceam, din ce in ce mai nesigur, simteam cum ma cuprinde groaza. Imi faceam cele mai negre scenarii, pe care oricine cu o boala progresiva si le face in mod natural. Si la fel cum in clasa a opta, cand sufeream ca trebuie sa invat la matematica pentru capacitate :)) , mi-am dat seama ca nu vreau sa plang dupa examen ca nu am intrat la ce liceu voiam eu si m-am apucat de invatat :D, asa am refuzat ca deznodamantul meu sa fie unul pe care l-ar intelege oricine avand in vedere circumstantele. Mai exact sa ma pensionez la 30 de ani pe caz de boala, si sa traiesc din banii statului, de pe-o zi pe alta. Da , ok, nu s-a pus niciodata problema sa fac asta, dar s-ar fi putut. Ceea ce vreau sa spun este ca m-am apucat de psihologie pentru ca imi gaseam raspunsuri, explicatii logice la cum decurgea viata mea pana in momentul respectiv, si cu cat studiam mai mult, cu atat mai mult facea totul sens. Reactii pe care le aveam, tipare cu care actionam in anumite situatii. Terapia personala m-a ajutat sa fiu si mai constienta de mine, mai constienta de lucrurile pe care le fac IN MOMENTUL IN CARE LE FAC.

O sa imi amintesc mereu momentul cheie, cred eu, al terapiei mele. Ii spuneam terapeutei mele ca as fac ORICE ca sa ma vindec, sa pot sa merg din nou ca inainte, sa pot sa fac lucrurile pe care le faceam. Si ea m-a intrebat daca sunt dispusa sa imi schimb mentalitatea, sa accept ca acum sunt altfel. Raspunsul pe care i l-am dat? "Da, dar nu vreau sa schimb cine sunt!". "Nu ai spus ca esti dispusa sa faci ORICE?".

Asta a fost, punctual, momentul in care mi-am dat seama ca de fapt, inconstient, nu voiam sa schimb situatia. In final, am realizat ca importanta e fericirea, si daca o pot obtine prin acceptarea a ceea ce sunt eu, asa cum sunt, renuntand la lucruri pe care le iubeam si pe care nu le mai puteam face , ca dansul, si inlocuind cu ceva mai potrivit situatiei actuale, atunci o voi face. Si de aici, lucrurile au curs in mod natural pentru mine. Toate au inceput sa aiba sens si noi oportunitati si-au facut loc in viata mea. Noi oportuitati, noi persoane, relatii care s-au consolidat.

Iar acesta este momentul in care am decis ca voi incepe sa impartasesc tot ce am invatat, atat ca terapie personala, dezvoltare personala si coaching. Imi continui pregatirea , in Analiza Tranzactionala si Facultatea de Psihologie, si in paralel voi practica si coachingul. Stiu ca am instrumentele sa fac asta, in plan sunt si workshopuri de dezvoltare pe care voi incepe sa le organizez cu o colega si multe altele! :)

Cu dragoste,

Florenta