Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta familie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta familie. Afișați toate postările

vineri, 7 septembrie 2018

MSKidsRetreat 2018 - tabăra cu copiii

MSKidsRetreat2018


Este al doilea an în care, împreună cu APAN, organizăm acest Retreat pentru copiii și adolescenții diagnosticați cu Scleroză Multiplă din Romănia.
De ce?
Pentru că prima tabără a fost un succes, copiii au avut ocazia să se cunoască între ei, să facă schimb de experiențe, dar și să beneficieze de sfaturile Doamnei Doctor Carmen Burloiu de la Spitalul Obregia și să ia contact cu noi, echipa APAN, care ne dorim să arătăm și altora că acest diagnostic nu este doar despre boală și suferință.

Din păcate, anul trecut nu am putut să ajung în Retreat, dar anul acesta mi-am adunat energia și am vorbit cu stelele să se alinieze astfel încât să îi pot cunoaște pe cei pentru care am înotat. Eram conștientă de impactul pozitiv pe care o tabără de genul acesta il poate avea atât în viețile copiilor, dar și a fpărinților și familiei. Anul trecut, în cadrul campaniei de strângere de fonduri pentru Swimathon, am scris despre asta AICI.

Am fost fericită să cunosc participanții și cred că toți am plecat din tabără cu zâmbetul pe buze și cu gândul la Retreatul de anul viitor. Părinții îmi povesteau entuziasmați despre nerăbdarea copiilor de a veni în excursie și de a se reîntâlni cu prietenii făcuți cu un an înainte.

Mi s-a părut că totul a mers extrem de bine. Pe drum spre Complex Pănicel, unde ne-am petrecut cele trei zile, ne-am oprit la Dino Parc. Eu cu prietena mea din Apan, Silvia, cu una din mămici și Doamna Psiholog Irina Uricariu pe care am cunoscut-o în această excursie i-am așteptat pe copii afară și ne-am bucurat să vedem un milion de poze pe care le-au făcut în parc și să auzim cât de mult s-au distrat.
Apoi am plecat spre complexul unde eram cazați, unde ne așteptau cei de la Ascendis, care s-au ocupat de cazare, organizarea acolo și au făcut o mulțime de jocuri drăguțe și activități amuzante cu copiii. Mulțumim Anca, Andreea și Sorin (Soso). A fost o plăcere să vă cunosc și sper să ne revedem în aceeași formulă la anul!

Am apreciat nespus toți părinții care au participat în tabără. Îmi dau seama cât de greu îi este unui părinte să trăiască gândindu-se că la un moment dat, ar fi putut face  ceva mai mult, mai bine, altceva, să împiedice acest diagnostic. Mesajul meu pentru ei este că sunt niște oameni minunați, și că au făcut foarte bine tot ce puteau face în condițiile date. Faptul că au fost acolo și că în cadrul grupului cu părinții au avut curajul să împărtășească vina resimțită, fricile lor și să caute soluții la problemele pe care le au alături de noi, ca psihologi dar și împreună cu alți părinți care trec prin experiențe similare, i-a dezvăluit ca persoane mature, active nu pasive, care fac tot ce este posibil să facă viața copiilor lor mai frumoasă, dar și pe a lor. Pentru că dacă ei sunt bine, și copiii vor fi.
Important in gestionarea diagnosticului: Relatia cu parintii


Primirea unui asemenea diagnostic este o traumă reală în familie. Începând cu groaza resimțită de persoana diagnosticată, nici sentimentele celor din jur nu trebuie ignorate. Sigur, acceptarea bolii, atât din partea celui diagnosticat, cât și din partea familiei, va face lucrurile să decurgă mai simplu, fără să trăim într-o continuă luptă, zi de zi. Cu toate acestea, să accepți pur și simplu un diagnostic ca acesta nu este floare la ureche. 

 Cum faci asta? Ce înseamnă, de fapt, să accepți boala? Acceptare... adică să mă resemnez?

Despre stadiile acceptării și experiența mea, cum am ajuns să transform un diagnostic ca Scleroza Multiplă în povestea mea de succes, le-am vorbit în cea de-a doua zi, în cadrul prezentării ”Poveste de Psihoterapie cu Scleroză Multiplă”.
Poveste de Psihoterapie cu SM
Mă întreb deseori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi participat într-un asemenea proiect la diagnosticare. Cum s-ar fi schimbat dinamica în relația mea cu mama, acolo unde să simți suferința nu era permis. Cum ar fi fost să fac această acceptare nouă ani mai devreme, fără să trec prin toate luptele și conflictele interioare? 
Important este că sunt aici acum, și dacă experiența mea poate face un click în cineva, atunci o să continui să vorbesc despre asta. Reorientarea mea profesională spre psihoterapie este probabil, cel mai bun lucru care a ieșit din toată suferința, și sunt sigură că fiecare dintre noi își poate găsi propriul sens. 

Și fiecare din cei prezenți în tabără o vor face!

 

Cu dragoste,
Florența 

marți, 27 septembrie 2016

La Cafenea cu bunica-mea


O seara memorabila. Si distractiva. Neasteptat de distractiva. Pentru ca din nou, tine de mine, cum aleg sa traiesc.

Bunica-mea a vrut sa mearga la teatru. Eu, ca o nepoata buna ce sunt, m-am adaptat , asa ca am luat bilete la Cafeneaua, la TNB. 
Sa va povestesc putin de bunica-mea. Daca va imaginati o bunicuta blanda, in genul celei din reclama de la uleiul Bunica, va inselati :)). Ca sa nu spun ca e "fitza", bunica-mea este cel putin... "neconventionala". La cei 84 de ani, bate hipermarketurile si magazinele, sa "caste gura" cred ca zilnic. Este foarte amuzant cum se duce la cumparaturi la cea mai indepartata piata "pentru ca e mai ieftin". Si pentru ca poate. In acelasi timp, nu o sa pot sa o privesc niciodata ca pe o bunicuta ramolita, pentru ca nu e. Din contra, este atat de activa, si atat de conectata cu ce se intampla. Nu iese din casa nearanjata, manichiura si pedichiura nu sunt ceva de domeniul trecutului, iar de vopsit la par s-a lasat doar in ultimii ani. Nu ii plac videoclipurile lui Lady Gaga (nu eu i-am aratat).
In copilarie, o vedeam ca un dictator. Si cred ca este in continuare asa, doar ca acum nu prea mai are in fata cui sa-si impuna parerile si punctele de vedere. Si acum, pot sa vad asta ca pe ceva amuzant.

De exemplu, ieri dimineata cand am plecat la munca, am petrecut jumatate de ora in fata sifonierului gandindu-ma cu ce as putea sa ma imbrac, astfel incat sa fie multumita si sa nu comenteze :)). Pana la urma, am ales tot blugii taiati cu care voiam sa ma imbrac in prima faza, cand am realizat ca e absurd sa irosesc atata timp pe asta, avand in vedere ca oricum nu o sa fie adecvat din punctul ei de vedere :)). Uimitor, cand m-a vazut seara,  nu de blugi s-a legat in primul rand. Prima intrebare a fost "Dar nu te-ai pieptanat?" :))). Ma pieptanasem bineinteles, cand plecasem de acasa, dar probabil dupa 9 ore la birou, nu mai aratam ca scoasa din cutie. Apoi, s-a trecut la subiectul blugi, pe care "i-am taiat eu sau asa erau? Foarte eleganti!" :)). Si oricum, "nu mi-e frig cu gaurile alea?". In final, i-am spus ca sunt noi (abia i-am cumparat in weekend), si ca i-am imbracat special sa o impresionez pe ea :D. A ras. 

Apoi am ajuns la teatru. Trecand peste imaginea amuzanta in care eu, la 30 ani, ma sprijineam de ea si in baston, iar ea topaia pe langa mine :)), normal ca a vrut program la teatru. Niciodata nu cumpar programul la teatru, probabil pentru ca toate informatiile din program si de zece ori mai multe le gasesc pe net, si pentru ca sunt 10 lei inutili cheltuiti pe o hartie. Acum am cumparat, pentru ca bunica-mea voia program. Pe care l-a flendurit putin, si mi l-a dat sa i-l duc lui Ionut :)). I-am zis sa il ia acasa sa il studieze bine, de toti banii :))

 Piesa a fost foarte draguta. Am stat la loja, de unde se vedea foarte bine. Inainte sa incepa piesa, mi-a spus ca singura problema ar fi daca nu ar auzi. Nu mi-am facut probleme, eram sigura ca sonorizarea va fi buna. Din pacate, nu a fost atat de buna :(. Eu auzeam destul de bine, desi uneori chiar si mie imi era greu. La 84 de ani, desi alearga de colo colo, auzul nu mai este asa bun, si a ratat destul de multe din piesa din cauza asta. Deci un punct in minus pentru sonorizarea la TNB, desi am fost placut surprinsa sa vad ca lifturile sunt functionale. Am avut oricum, destul de multe trepte de urcat.

In legatura cu parcarea, am putut parca in parcarea lor, desi ca de obicei, angajatii din parcare ma trimiteau sa parchez in fundul parcarii. Am spus ca nu pot sa merg prea mult, asa ca m-au lasat sa parchez mai aproape, ca mai apoi sa vad masini luxoase parcate chiar in fata teatrului. Masina mea nu e asa luxoasa. Asta e. Data viitoare o sa stiu.

Pana la urma, trebuie sa ii multumesc "lui mamaie" ca am ajuns la TNB dupa ceva timp. Ca experienta asta m-a facut din nou sa realizez ca , desi incerc sa nu fac asta, totusi uneori ma privez de unele lucruri la gandul ca nu o sa pot sa merg, ca nu o sa rezist sa stau atat de mult jos etc.


 Inca mai am lucuri de invatat despre mine, si vad ca pot sa folosesc orice intamplare ca sa fac asta. Imi doresc sa ajungem in societatea asta in punctul in care lumea nu mai e socata cand vede un tanar in baston, oamenii cu dizabilitati nu isi mai pun problema daca "pot sa fac asta", ci "cum pot sa fac asta", cand noi, ca persoane cu dizabilitati, ne apreciem noi in primul rand, pentru ceea ce suntem, in ciuda unor asa-zise limitari. Sa ne concentram pe ce putem face mai mult decat pe ce nu putem face.
Cu dragoste,
Florenta