Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta parinti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta parinti. Afișați toate postările

luni, 31 decembrie 2018

Schimbări și entuziasm pentru 2019

2019 mi-a rezervat o mulțime de schimbări. Dintre toate, cea mai importantă, de departe, este nașterea fetiței noastre. Mă emoționez de fiecare dată când mă gândesc la asta. Mă emoționez cu fiecare pumn, picior, cot pe care mi-l dă :)). Sunt așa îndrăgostită de ea și fericită doar când îi spun numele. 
 Campanie ”Sănătate ca în Europa”. Foto Credit: Cornel Brad

Îmi doresc, și ne dorim să ne continuăm planurile. Habar nu avem cum va fi, așa că nu am luat nicio decizie fermă în legătură cu asta. Știm sigur că Aida va fi prioritatea, și pornim cu gândul că de acum încolo ea va fi parte din viața noastră. Am citit ceva foarte interesant într-o carte pe care am primit-o cadou de la nașa noastră și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult sens face (în momentul ăsta, nu știu cum va fi când va fi aici ea). Și anume: copiii nu își doresc să devină centrul universului nostru, ci să ne trăim viața iar ei să fie parte din ea. Să fie alături de noi. Studiind psihologia, stadiile de dezvoltare ale copilului (pe care voi avea ocazia să le urmăresc în practică), realizez că va fi o călătorie pe care o vom face amândouă. Mai mult de atât, vor fi lecții pe care le vom învăța toți trei, în fiecare zi. Unii despre alții, în contexte neașteptate. Mă aștept și la conflicte între noi, și la oboseală, chiar mă gândesc cu groază la nopți nedormite, în special când știu cât de importantă e odihna pentru mine.
Am și acum nopți în care mă trezesc pe la patru dimineața și timp de o oră sau două nu reușesc să adorm. În general, după încercări de a adormi la loc timp de minim 30 de minute, mă ridic și îmi fac un ceai de tei, după care mă simt mai trează ca niciodată :)). Așa că s-a întâmplat să îmi deschid laptopul, să lucrez ceva, sau să gătesc ceva, sau să mai mă uit la vreun serial. După care, după vreo două ore mi se face somn, și mai dorm cam o oră.
Problema cu asta este că după această pauză mă trezesc foarte obosită, iar ziua următoare sunt buimacă și simptomele datorate Sclerozei Multiple mi se înrăutățesc. Iar asta este cea mai mare frică pe care o am. Că din cauza oboselii, să nu pot avea grijă de ea așa cum îmi doresc.
Și da, știu că Ionuț va fi acolo, și că va fi un copil căruia nu îi va lipsi nimic, iar asta mă liniștește foarte mult. 
 
 
Îmi imaginez, pe măsură ce scriu asta, alte mămici care au avut deja experiențele noului născut, și creșterii unui copil, Care poate mi-ar spune - sau chiar mi-au spus deja, că visez, crezând că voi putea face altceva în primul an (cel puțin) înafară de copil. Sincer, habar nu am dacă voi putea să îmi continui formarea în Psihoterapie -Analiză Tranzacțională anul ăsta (pentru al cincilea an), deși știu că am suportul lui Ionuț și trainerului meu (care a mai avut studente -nu în România, încă! ce au venit în primele luni cu bebelușul la formare, au alăptat acolo etc). Nu știu dacă voi reuși să fac asta, dacă voi avea energie, dacă îmi voi mai dori. Știu că acum nu o exclud.
Nici nu știu dacă îmi voi mai dori să fac altceva înafară de bebelus anul acesta. Asta îmi doresc acum și știu că orice voi alege să fac, mă voi asigura de acum încolo, că și ei îi va fi bine. 

Peste schimbările care mă așteaptă, Crăciunul și perspectiva unui nou an mă și întristează. Nu știu dacă acum, mai mult ca oricând, voi simți absența mamei mele și mai intens. Îmi dau lacrimile când mă gândesc de câți bebeluși a avut ea grijă când lucra în pediatrie ca asistentă medicală, și că nu va fi aici când se va naște nepoțica ei. Că nu îi va spune ”bunica”.
Că tata nu va fi aici să o privească pe fetița noastră așa cum se uita la mine, cu drag, cu ochii aproape în lacrimi de emoții, și eu neînțelegând ce îl emoționa.
Din nu știu ce motiv, iarna îmi amintește și mai mult de ai mei. Probabil pentru că am iubit mereu iarna, și zăpada, și Crăciunul, pe care ai mei le-au făcut atât de speciale. Iar amintirile când tata mă ducea cu sania și mergeam să luăm brad, sau când mergeam cu mama la munte cu trenul, de dimineața până seara și făceam trasee până la cabana Trei Brazi sunt atât de vii și prețioase.

2018 mi-a oferit multe, atât în plan personal, cât și profesional. 
Anul acesta am făcut călătoria visurilor mele, în Africa.
Boulders Beach - plaja cu pinguini in libertate
În Grădina Kirstenbosch-Cape Town
 
Relații cu apropiați s-au schimbat, unele le simt îndepărtându-se, nu știu dacă doar pentru o perioadă sau pentru că asta se întâmplă când lucrurile se schimbă, pur și simplu. Este dureros, încă mă zbat să accept asta, și sunt conștientă că absolut orice relație este formată dn cel puțin doi. Unele s-au consolidat,  și am realizat că de multe ori, o perspectivă comună poate crea sau reînnoda relații, și sunt recunoscătoare pentru asta.
Ca și psihoterapeut, lucrurile progresează. Mă simt foarte mulțumită cu ce am realizat anul acesta, și simt că mă apropii din ce în ce mai mult de ceea ce îmi doresc să fac în continuare. Am obținut Atestatul de Psihoterapeut, iar în ianuarie am interviul la Colegiul Psihologilor.
Mulțumesc tuturor clienților mei că îmi oferă acest privilegiu de a fi parte a călătoriei lor, mulțumesc tuturor persoanelor care m-au făcut parte din proiectele lor și tuturor celor care îmi citiți blogul.
Normalitate în Dizabilitate - Prezentare Universitatea Bucuresti, Fac. Psih. si Stiintele Educatiei. Multumiri Prof. Aneta Feldman

Este copleșitor când văd impactul fiecărei postări sau când primesc mesajele voastre private și vă sunt recunoscătoarea fiecăruia!
Vă doresc un An Nou perfect pentru fiecare!
Cu dragoste,
Florența


vineri, 7 septembrie 2018

MSKidsRetreat 2018 - tabăra cu copiii

MSKidsRetreat2018


Este al doilea an în care, împreună cu APAN, organizăm acest Retreat pentru copiii și adolescenții diagnosticați cu Scleroză Multiplă din Romănia.
De ce?
Pentru că prima tabără a fost un succes, copiii au avut ocazia să se cunoască între ei, să facă schimb de experiențe, dar și să beneficieze de sfaturile Doamnei Doctor Carmen Burloiu de la Spitalul Obregia și să ia contact cu noi, echipa APAN, care ne dorim să arătăm și altora că acest diagnostic nu este doar despre boală și suferință.

Din păcate, anul trecut nu am putut să ajung în Retreat, dar anul acesta mi-am adunat energia și am vorbit cu stelele să se alinieze astfel încât să îi pot cunoaște pe cei pentru care am înotat. Eram conștientă de impactul pozitiv pe care o tabără de genul acesta il poate avea atât în viețile copiilor, dar și a fpărinților și familiei. Anul trecut, în cadrul campaniei de strângere de fonduri pentru Swimathon, am scris despre asta AICI.

Am fost fericită să cunosc participanții și cred că toți am plecat din tabără cu zâmbetul pe buze și cu gândul la Retreatul de anul viitor. Părinții îmi povesteau entuziasmați despre nerăbdarea copiilor de a veni în excursie și de a se reîntâlni cu prietenii făcuți cu un an înainte.

Mi s-a părut că totul a mers extrem de bine. Pe drum spre Complex Pănicel, unde ne-am petrecut cele trei zile, ne-am oprit la Dino Parc. Eu cu prietena mea din Apan, Silvia, cu una din mămici și Doamna Psiholog Irina Uricariu pe care am cunoscut-o în această excursie i-am așteptat pe copii afară și ne-am bucurat să vedem un milion de poze pe care le-au făcut în parc și să auzim cât de mult s-au distrat.
Apoi am plecat spre complexul unde eram cazați, unde ne așteptau cei de la Ascendis, care s-au ocupat de cazare, organizarea acolo și au făcut o mulțime de jocuri drăguțe și activități amuzante cu copiii. Mulțumim Anca, Andreea și Sorin (Soso). A fost o plăcere să vă cunosc și sper să ne revedem în aceeași formulă la anul!

Am apreciat nespus toți părinții care au participat în tabără. Îmi dau seama cât de greu îi este unui părinte să trăiască gândindu-se că la un moment dat, ar fi putut face  ceva mai mult, mai bine, altceva, să împiedice acest diagnostic. Mesajul meu pentru ei este că sunt niște oameni minunați, și că au făcut foarte bine tot ce puteau face în condițiile date. Faptul că au fost acolo și că în cadrul grupului cu părinții au avut curajul să împărtășească vina resimțită, fricile lor și să caute soluții la problemele pe care le au alături de noi, ca psihologi dar și împreună cu alți părinți care trec prin experiențe similare, i-a dezvăluit ca persoane mature, active nu pasive, care fac tot ce este posibil să facă viața copiilor lor mai frumoasă, dar și pe a lor. Pentru că dacă ei sunt bine, și copiii vor fi.
Important in gestionarea diagnosticului: Relatia cu parintii


Primirea unui asemenea diagnostic este o traumă reală în familie. Începând cu groaza resimțită de persoana diagnosticată, nici sentimentele celor din jur nu trebuie ignorate. Sigur, acceptarea bolii, atât din partea celui diagnosticat, cât și din partea familiei, va face lucrurile să decurgă mai simplu, fără să trăim într-o continuă luptă, zi de zi. Cu toate acestea, să accepți pur și simplu un diagnostic ca acesta nu este floare la ureche. 

 Cum faci asta? Ce înseamnă, de fapt, să accepți boala? Acceptare... adică să mă resemnez?

Despre stadiile acceptării și experiența mea, cum am ajuns să transform un diagnostic ca Scleroza Multiplă în povestea mea de succes, le-am vorbit în cea de-a doua zi, în cadrul prezentării ”Poveste de Psihoterapie cu Scleroză Multiplă”.
Poveste de Psihoterapie cu SM
Mă întreb deseori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi participat într-un asemenea proiect la diagnosticare. Cum s-ar fi schimbat dinamica în relația mea cu mama, acolo unde să simți suferința nu era permis. Cum ar fi fost să fac această acceptare nouă ani mai devreme, fără să trec prin toate luptele și conflictele interioare? 
Important este că sunt aici acum, și dacă experiența mea poate face un click în cineva, atunci o să continui să vorbesc despre asta. Reorientarea mea profesională spre psihoterapie este probabil, cel mai bun lucru care a ieșit din toată suferința, și sunt sigură că fiecare dintre noi își poate găsi propriul sens. 

Și fiecare din cei prezenți în tabără o vor face!

 

Cu dragoste,
Florența