Boala mea are o figura

 

Da. Boala mea are o fata. Pe care am visat-o. Si cred ca a fost cel mai elocvent vis pe care l-am avut vreodata.

In Analiza Tranzactionala, visele nu reprezinta in niciun caz o premonitie, superstitii etc. Visele sunt mesajele ale subconstientului nostru Este singurul mod prin care subcostientul nostru poate sa ne transmita mesaje.

Visul meu a venit dupa o lunga introspectie, am avut o perioada in care nu mai stiam daca sunt cine sunt cu adevarat, daca sunt pe drumul cel bun sau ma pacalesc , eu pe mine.

Aparent doar un vis, m-am trezit din el foarte speriata, dar in acelasi timp fericita ca s-a terminat cu bine, insa simtind frica in continuare, atat de puternic.

Eram cu mama si bunica mea in casa ( nu imi dau seama exact in care casa, pentru ca m-am mutat de vreo 3 ori, plus ca la un moment dat, mi se parea ca sunt in bucataria mea din Sicilia - Erasmus...dar asta poate nu e important). Si stiam ca este un criminal pe urmele mele. Simteam o tensiune foarte puternica. Mama era in dormitor, iar eu cu bunica mea in bucatarie. Incercam sa aprindem lumina, dar s-a stins si nu se mai aprindea.Era un semi-intuneric in casa care sporea tensiunea, pentru ca asteptam criminalul.

Care a venit. A inceput sa bata tare in usa, mama a venit din dormitor, a inchis geamul ca sa nu poata intra pe geam ,in schimb a spart oricum usa.

Era un tip, pe la 29 de ani, slabut, care avea cumva atarnat, prins de el , o gramada de cutite. Cu care m-ar fi omorat, Eram toate blocate in bucatarie, iar el statea in usa, astfel incat nu puteam iesi.

Cand la un moment dat, s-a intamplat ceva. Mi-am dat seama ca avea un zambet tampit pe fata. Si din momentul ala, mi-am schimbat total atitudinea. Nu mai imi era frica, am inceput sa rad de el, ca "de ce razi asa, ca prostul?". Am luat o carpa din bucatarie, m-am facut ca o arunc spre el, l-am driblat, am aruncat-o, si am reusit sa ies din bucataria in care ne blocase.

Eram scapata. In momentul ala m-am trezit. Inca in pat, mai mult adormita, am inceput sa recapitulez visul si sa gasesc simboluri.

"Criminalul" era in mod evident boala mea. Si am stat si l-am analizat. Avea 29 de ani. Nu a spus, dar stiam. Pentru ca eu am 29 de ani. Si el este parte din mine. Desi l-am descoperit mult mai tarziu , la 19 ani. Pentru ca partea mea, din mine, care ma iubeste cel mai mult, m-a ghidat catre adevaratul meu drum in viata. Pentru ca limitarile corpului nostru pentru asta sunt. Cel putin asta am concluzionat pana acum: eu imi doream sa fiu dansatoare. Toata viata am visat la asta. Cand de fapt misiunea mea, scopul meu, a fost dintotdeauna sa ajut oamenii. Sa devin terapeut. Iar "acest tip de 29 de ani" nu numai ca m-a oprit din drumul meu stabilit, ci m-a si ajutat sa vad alt drum. Pentru ca acum, dupa toate luptele si framantarile mele interioare pot sa inteleg mai bine prin ce trece cineva care se confrunta cu o afectiune, atat la nivel fizic, cat si psihologic.

Imi amintesc figura "criminalului". Eu l-am considerat criminal. Ce-i drept, a dat buzna in bucataria mea, asa cum boala a dat buzna in viata mea. Privind mai atent, imi dau seama ca fata lui era de copil, desi avea o gramada de cutite amenintatoare. Era de fapt un copil inofensiv, care a inceput sa zambeasca prostut cand am inceput sa fac misto de el, S-a lasat pacalit de o carpa pe care am aruncat-o spre el, si m-a lasat sa trec. Niciun criminal nu ar fi facut asta. El este de fapt un copil inofensiv, care incearca sa ma protejeze.

Pentru ca nu este aici degeaba. Este aici ca sa ma invete o lectie, ceva ce eu singura nu pot vedea, doar ca important este sa gasesc ce, sa inteleg de ce se intampla asta, si sa imi schimb punctul de vedere...sa nu o mai vad ca pe o povara, ca pe ceva ce ma limiteaza, ci ca pe ceva care ma ghideaza spre drumul cel bun

Cutitele? Este oare o coincidenta ca asa, plin de cutite, a intrat la mine in bucatarie? Daca de fapt, incerca sa ma ajute? Pentru ca obosesc atat de tare stand in picioare, cand gatesc, si tai legume etc, pregatind masa? Daca el de fapt incerca sa ma ajute, pur si simplu, in bucatarie? Sa ma protejeze?

Este de fapt acea parte din mine inocenta, care ma ajuta asa cum poate ea, acel copil inofensiv, care crede ca nu are prea multa putere, si de fapt nu e constient de puterea pe care o are, pentru ca se sperie, si se lasa pacalit. Imi dau seama ca pacalindu-l pe el, ma pacalesc singura.

Intr-adevar, ce am invatat din visul asta, este ca pot sa depasesc orice moment, daca imi schimb atitudinea. Sa ma joc mai mult. Sa nu o mai iau asa tragic. Pentru ca in momentul asta, toooot ce fac si toate gandurile mele sunt indreptate catre boala mea, si cum pot sa minimalizez simptomele.

Ceea ce e ok, si normal, sa ma preocupe.

Doar sa imi aduc aminte sa ma mai si joc cu acest copil,intre timp.

Cu dragoste,

Florenta

Subconstientul incredibil

Astazi m-am inscris la facultatea de psihologie. Am depus dosarul. Ar trebui sa fiu mandra, dar am retineri. Pentru ca, desi ar fi minunat sa imi schimb cariera, imi pun intrebari daca nu am intrat iar in scenariul meu de viata. Daca nu ma ambitionez, sa dovedesc, sa imi dovedesc, ca pot face si asta. Ca sunt capabila, si in ciuda bolii, mai fac o facultate. Wow, de admirat.

Si imi este frica pentru ca la un moment dat poate o sa fiu iar rau, si o sa trag de mine iar, sa ma duc la examene etc (desi m-am inscris la distanta, la examene tot trebuie sa ma duc).

Prietena mea mi-a trimis un link cu un filmulet care m-a pus pe ganduri. Lucruri pe care le stiam, dar de fiecare data cand le aud , trezesc ceva in mine. Cum corpul nostru vorbeste pentru noi atunci cand noi nu o facem. Cand partea aia din noi, care ne iubeste cel mai mult, ne trage un semnal de alarma, ca sa ne aduca pe calea cea buna. Cand nu putem spune nu, spune el in locul nostru.

https://www.youtube.com/watch?v=Qf92l7FPyKo

Si am inceput sa ma intreb, daca cine sunt eu acum sunt cea autentica, cea care as fi fost daca atatea evenimente din viata mea nu m-ar fi facut asa?Daca faptul ca dau la psihologie este doar pentru a obtine diploma si a putea, o data cu terminarea formarii, cursului de Analiza Tranzactionala, sa devin psiholog, sau vreau sa imi dovedesc inca o data, ca pot face si asta? Si asta, si asta... Cand o sa fac si asta, o sa fiu multumita?

Cand am fost in Dubai, o discutie in contradictoriu m-a pus pe ganduri. Pana acum m-am gandit destul de evaziv la asta, ca este o problema la mine, dar am trecut repede peste. Acum au inceput sa mi se clarifice lucrurile , de ce am reactionat cum am reactionat, m-am intrebat, mi-am raspuns.

De ce m-am certat cu Mirel  in Dubai (numele este fictiv)? El sustine faptele stiintifice iar eu , practic sustin ca medicina trateaza prea putin organismul in totalitatea lui, ca ei spun ca SM e incurabila, iar eu sustin ca o sa ma fac bine. Cand m-a provocat, am inceput sa plang. De ce am inceput sa plang? Pentru ca nu cred cu adevarat ceea ce spun? Cred in relatia emotional-fizic, sau nu suficient? 

Mama spunea de chestiile astea , ca sunt placebo ca sunt pentru oameni sanatosi. Oare din cazuza asta nu sunt convinsa in subconstient ca o sa ma fac bine? Cred in continuare ca sunt doar povesti, si desi promovez gandirea asta la toata lumea, eu nu sunt convinsa de asta in subcontinent. Si asta e motivul pentru care nu ma fac bine. 

Gata. Ce spunea mama nu mai e relevant . mama a murit pentru ca nu a crezut in ea si nu s-a gandit la ea nicio secunda. Daca a facut-o, a facut-o prea tarziu.  

Eu ma certam cu mama. Mereu pe tema asta. Cand am fost in Germania si am venit de acolo cu medicamente naturiste facute de laboratoarele lor pentru Lyme a inceput sa tipe la mine , “ca mi-am luat medicamente de oameni sanatosi”. Ca pe scurt, nu o sa functioneze. De functionat a functionat, pentru ca la doua saptamani de la inceperea curei am avut cea mai mare cadere de pana atunci, am mers 2 luni in baston. Semn ca antibioticele functionau, omorau  spirochetele. Prin asta, se elibereaza neurotoxine si simptomele se agraveaza pana le-am eliminate din organism. Ideea e ca eu m-am certat groaznic cu ea atunci, m-am super enervate ca nu ma sustine, ca am venit de acolo si am dat atatia bani pe medicamente, iar ea imi spune ,practic, ca sunt apa de ploaie.

Daca nu as fi crezut-o, nu m-as fi enervat. Daca eu eram convinsa ca ceea ce fac e bine. Dar in adancul sufletului meu, desi la suprafata eram “rebela” si actionam exact in contra a ceea ce spunea ea (in AT asta se numeste “counterscript”, “counterinjunctions”), corpul meu biologic asculta ce spunea Mama, pentru ca era Mama, si avea mereu dreptate. Si in continuare, in subconstient, fac asta. 

Asta este momentul in care constientizez ce se intampla, si momentul in care ii spun mamei mele “multumesc” pentru multe din lucrurile pe care m-a invatat, dar acum trebuie sa traiesc si sa ma fac bine. Sa imi las corpul sa se vindece.

Revelatia pe ziua de azi…

Cu dragoste,

Florenta

Dieta

Voiam de mult sa scriu despre asta. Discutiile despre dieta sunt foarte controversate, de obicei le evit, pentru ca sunt de parere ca nu exista o dieta buna sau o dieta rea (inafara de fast food, prajeli prea des etc  - asta e o dieta rea :)) desi unii m-ar contrazice :D ).. Cred ca exista o dieta potrivita pentru o anumita persoana/problema etc.

Asa ca tot ce vreau sa fac in acest capitol este sa vorbesc despre dieta mea, pe care mi-am construit-o in urma documentarii din carti, internet,  si nu la intamplare, ci argumentat (schimbarea dietei a pornit de la doctorita mea, fiind prima persoana care dupa 7 ani de simptome mi-a aratat ca se pot atenua simptomele asa de simplu)

Avand in vedere ca pentru o persoana cu SM, ceea ce accentueaza simptomele este inflamarea leziunilor cerebrale, Am pornit de aici (de asemenea, multe afectiuni pornesc de la reactii inflamatorii, pentru care s-ar aplica aceste principii cu succes).

In 2011, mi-am cunoscut in sfarsit medicul :). Pana atunci, ma adresam la spitalul Universitar , unde singura solutie in cazul accentuarii simptomelor era cura de cortizon. Am ajuns la noua mea doctorita cautand pe cineva care facea apiterapie. Avand in vedere ca atunci faceam Betaferon pentru SM, a refuzat sa imi faca injectii cu venin de albine pentru ca se crea un conflict in corp: veninul de albine stimuleaza sistemul imunitar, in timp ce Betaferonul "moduleaza" (pe scurt, il slabeste). Dar mi-a dat prima dieta "customizata", si de aici am inceput.

A fost dieta mea pentru cam 2 ani si in principiu, consta din alimente permise si nepermise : carne de 2 ori pe saptamana (asta am schimbat intre timp...de cateva ori. detalii mai incolo), fara zahar alb (doar brun si miere), fara faina alba (doar integrala; la fel si in paine si produse fainoase), fara covrigei, briose, produse de patiserie/cofetarie, fara lactate. In principiu nimic procesat, fara cafea (provoaca inflamatie. Cum imi place cafeaua la nebunie, mi s-a permis 2 cani pe asptamana de cafea decofeinizata).

Am urmat aceasta dieta cu sfintenie , citeam si inca citesc ingredientele pe orice cumpar (majoritatea produselor contin zahar). La dieta se adauga un amestec de miere, laptisor de matca, polen si tinctura de propolis care se consuma de 3 ori pe zi cate o lingura (dar poate varia). Dupa o luna de dieta , puteam sa merg pe tocuri :) Imi aduc aminte ca prima data cand am fost la cabinet ma plangeam ca nu pot purta tocuri si data urmatoare am venit pe tocuri. Nu puteam sa merg mult, dar oricum, puteam sa stau pe tocuri!

Intre timp s-au mai schimbat lucrurile si de aceea am continuat sa caut mereu si mereu noi lucruri. Dupa ce am fost diagnosticata si cu Lyme, tratamentul a fost foarte agresiv si aceea a fost marea mea cadere. Mi-am mai revenit mult fata de perioada aia si inca lucrez la asta.

Acum trei ani am devenit vegetariana. Intotdeauna mi-am dorit sa renunt la carne, dar am avut un pic de anemie mereu si mama "nu m-a lasat"  :)). Carnea in sine este un aliment dificil de digerat pentru organism, si asta a fost argumentul cu care am convins-o. Timp de doi ani am fost vegetariana, pana toamna trecuta, cand am citit o carte (despre care am mai mentionat in blog "How I beat Multiple Sclerosis",

despre Dr Terry Whals& dieta 

 scrisa de un medic care sufera de SM). Modul in care e scrisa cartea, foarte accesibil , coerent si argumentativ, m-a fascinat si de atunci urmez principiile invatate acolo (confirmate din mai multe surse):

- fara gluten: glutenul este proteina din grau cel mai greu digerabila de organismul uman. Asta pentru ca in vremuri stravechi , Paleolitic, oamenii nu mancau niciun fel de cereale. Cerealele au fost descoperite mai recent si de aceea multe persoane nu s-au adaptat. Renuntand la gluten, am simtit imbunatatiri din primele zile. Din pacate, renuntarea la gluten implica renuntarea la paine, chiar si integrala, orice fainoase, orice aliment facut cu faina de grau. Mult timp am substituit cu rondele de orez expandat, uneori din porumb expandat, dar am renuntat si la acestea (contin alte proteine similare glutenului). Dar pentru o trecere mai suportabila, as recomanda

- fara lactate: suntem singurele mamifere care beau laptele altor mamifere dupa intarcare. Pentru mine asta a fost un argument destul de bun. De asemenea, clar este greu digerabil. Dupa ce am renuntat la lactate, nu ma mai balonam, digestia era mult mai buna

- fara zahar deloc: zaharul brun/brut din comert oricum nu este natural. Chiar doar cu zahar brun, nu ma simteam suficient de bine. Am zis sa fac o incercare, sa nu mananc o saptamana deloc zahar. Rezultatele erau vizibile (la mine) si pentru cei din jurul meu. In ultimul timp, am inceput sa reduc si mierea (contine zahar) dar nu as recomanda neaparat

-  Carne: nu proteinele din carne m-au convins sa revin la consumul de carne, ci acizii grasi. Proteinele exista din belsug si in seminte, anumite legume etc. Dar acizii grasi de care are nevoie creierul sa se regenereze nu sunt decat in carne. Mai sunt in uleiul de peste etc dar avand in vedere ca la o persoana cu SM creierul este cel afectat, cred ca you need all you can get. Nu este ceva optional, asa am gandit eu. Daca asta trebuie sa fac, ok, o fac. Creierul este facut din grasime, normal ca pentru a se regenera are nevoie de grasime. Atentie la calitate. Produsele din comert nu sunt de cea mai buna calitate. Si pentru mine a fost un efort sa gasesc animale crescute natural, dar nu este imposibil. Exista inernet, sunt ferme in jurul oricarui oras, daca se vrea , se poate. O persona cu SM are oricum un mare dezeschilibru in corp, nu este de dorit sa adaugi peste asta hormonii din puiul din comert sau antibiotice din porc etc

- Seminte si nuci: mereu le hidratez. Se hidrateaza pentru ca, desi nu se observa cu ochiul liber, germineaza peste noapte. Semintele de in le hidratez in timpul noptii iar dimineata le bag la blender in suc de fructe. De asemenea, sunt bune amestecate in salate. Semintele de in hidratate si blenduite a doua zi regleaza digestia ( mare grija daca urmati Protocolul cu Vit D in doze mari, atunci semintele si nucile, ca si lactatele, sunt strict interzise. Pot afecta rinichii ireversibil)

- Uleiuri: uleiurile sunt foarte importante. Uleiul de in este unul dintre cele mai eficiente antiinflamatorii. Pentru salate folosesc cel mai mult uleiul de in, uneori si de masline, dar pentru gatit intotdeauna ulei de cocos sau grasime animala. Uleiurile sunt o sursa foarte buna de omega 3, dar cele vegetale, prin incalzire, pierd componenta de omega 3, devine omega 6. In mod normal, raportul omega 3 omega 6 ar trebui sa fie 1:1, dar in timp, cu toate produsele din comert, s-a ajuns cam 34:1 (omega 6/omega3). Uleiul de cocos are punctul de fierbere mult mai ridicat, si nu pierde componenta de omega 3 la incalzire.

- Fructe: fructele de cele mai multe ori le fac sucuri la blender. Sucurile se absorb mai repede in organism, corpul nu depune efort sa le digere. Ajung direct in stomac si de acolo in sange. Sucul il beau pe stomacul gol (sau la 2 ore dupa masa). La jumatate de ora dupa mananc. Scopul meu este de trei sucuri colorate pe zi. Colorate pentru ca frutele si legumele colorate contin cei mai multi antioxidanti (portocala, lamaie, morcovi, pepene, avocado etc). Colorate: aceeasi culoare a coajei si interior.

- Legume: salate cu orice ocazie, eventual la toate mesele. In cartea "How I Beat Ms" se recomanda 3 cani de supe de frunze (spanac, salata verde, patrunjel, kale etc) si 3 cani de legume bogate in sulf (conopida broccoli, varza). Eu nu am reusit inca sa beau asa multe, dar beau cam in fiecare zi supa (le amestec pe toate intr-o supa), dar nu este ideal.

- de o saptamana nu mananc nici orez. Mancam felii de orez expandat in loc de paine, dar si in orez, quinoa, porum exista proteine similare glutenului si vreau sa le evit in totalitate.

- cartofii: ii evit. Amidonul nu este de dorit. In carte sunt permise 2 portii pe saptamana, dar eu nu ma simt bine cand mananc cartofi , asa ca prefer sa ii elimin din dieta.

- lapte de cocos: este un aliment foarte important in refacerea tesutului nervos. Il folosesc in mancare ( las carnea la marinat peste noapte in lapte de cocos si mirodenii), dar este si un bun desert. Fiert cu pudra de roscove este un bun substituent pentru lapte cu cacao. Mai mult, adaug curmale, seminte, nuci si racit , aduce cu budinca.atentie ca laptele de cocos full fat (cel recomandat) poate deveni gretos, eu nu pot manca mult. Ideal este o cana jumate pe zi dar eu am reusit cam jumatate de cana, si nu in fiecare zi. De asemenea, iarna un preparat foarte bun si sanatos este ceaiul de turmenic , facut cu lapte de cocos, turmenic, scorisoara, cuisoare si ce mai vreti voi sa puneti (eu am pus chiar si usturoi si mi se pare foarte bun).

- desert: fara zahar este destul de dificil initial sa gasesti un desert, dar mai sus am dat exemple de deserturi cu lapte de cocos. De asemenea, curmalele, smochinele, alune de padure, migdale, fructe uscate le mananc intregi dar si amestecate la blender cu diferite sucuri.

Desi sunt multe restrictii, mananc muuult mai mult ca inainte, si chiar am slabit vreo 4 kg (este normal..fara gluten -paine , fainoase etc, si fara zahar, desi mananc multe grasimi).

Am zile mai bune si zile mai proaste, dar nu cred ca exista o solutie magica. Dieta este ceva ce pot controla, iar aceast dieta asigura pentru oricine toti nutrientii necesari. Imi plac prajiturile dar mai mult imi place sa merg.

Este o dieta in care cred si consider ca asa imi ajut corpul sa se vindece. 

Cu dragoste,

Florenta

Redecizie : decid sa fiu sanatoasa

S-a intamplat acum cateva luni la cursul de psihoterapie sa ne predea „Redecizia”. M-am indragostit de redecizii. 

Mai exact: ce este decizia? In copilarie, in subconstient, am luat foarte multe decizii „ca sa supravietuim”. Pentru un copil, de exemplu lipsa afectiunii parintilor poate fi o amenintare la viata. Un copil nu poate supravietui fara iubirea parintilor/ a unei figuri parentale. La fel, lipsa de atentie, ignorarea se poate traduce ca privare de dragoste.

 Intr-o carte pe care am citit-o si de care ma leg de multe ori, sunt descrise studii din care reiese ca oamenii prefera sa primeasca „mangaieri negative”(negative strokes) decat sa fie ignorati. Din cele mai indepartate studii pe sobolani (si alte mamifere) au reiesit aceleasi rezultate: sobolanii carora li s-au aplicat socuri electrice suportabile au supravietuit mai mult, mai activi, decat cei carora doar li s-a dat mancare si apa si in rest au fost ignorati („Why love matters” – Sue Gerhardt).  

In cazul unui copil ignorat care primeste atentie atunci cand face ceva rau, decizia poate fi „Ca sa primesc atentie, trebuie sa sparg lucruri/stric jucariile/imi murdaresc hainele ” etc. Bineinteles ca deciziei nu i se da  „glas”, se ia in subconstient, dar adulti fiind, traim dupa aceleasi decizii luate in copilarie, care cel mai probabil nu mai sunt relevante. Adultul, cel mai probabil nu mai este ignorat de cei din jurul sau, dar ca sa isi confirme decizia, va face el astfel incat sa fie ignorat, va actiona astfel incat cei din jurul sau sa decida ca a-l ignora este cea mai buna solutie pentru a gestiona comportamentul lui. 

Ce este important, ca odata constientizata ,decizia poate fi modificata, se poata lua o redecizie. 

Mi se pare interesant sa observ cum se intampla lucrurile acestea in cazul meu. Nu stiu exact momentul cand am decis ca primesc mai multa atentie de la mama daca sunt bolnava. Sunt sigura ca a fost inainte de diagnosticul meu cu SM, la 19 ani. In copilarie nu imi aduc aminte sa fi fost un copil bolnavicios. Ce este interesant, ca dupa diagnostic, am respins atentia si afectiunea mamei mele pentru ca eram bolnava (desi initial nu aveam simptome evidente). In mod clar, nu am luat o redecizie in momentul ala , pentru ca boala a continuat sa progreseze. Ciudat, desi obtinusem ce voiam, as fi putut avea atentia mamei mele, o evitam , pentru ca in mod constient nu imi placea genul asta de atentie. Cu toate astea, boala progresa, eu „atrageam” si mai mult atentia prin boala mea, desi, constient, imi doream exact opusul, sa nu atrag atentia, sa fiu bine.

Ce conteaza este ca pot lua o redecizie. Si asta cred ca este unul din lucrurile pe care le pot face. Decid sa fiu sanatoasa, decid sa fiu fericita si sa impartasesc tot ce am invatat in perioada asta. Sunt constienta ca nu o sa se intample nimic de pe-o zi pe alta , ca schimbarea are nevoie de timp , si decid sa imi dau timp, sa accept ce mi se intampla pana atunci si sa invat din asta.

Ce e mai important: nu decid doar cu vorbe. E critic sa actionez. Asa cum cred eu ca e mai bine, avand in vedere ca nimeni in boala asta nu iti poate spune ce sa faci. Medicii iti pot oferi unul din cele 5 (?) tratamente de care stiu ei, care oricum nici macar nu pretind ca vindeca, ci doar „incetineste” evolutia bolii. Pentru mine asta nu a mers. Sa fac injectii o data la doua zile si sa sper ca o sa ajung in carucior cand voi fi prea batrana sa imi mai pese.Am avut noroc sa intalnesc o doctorita imunolog/alergolog, medic naturist si homeopat , foarte deschisa la tratamente alternative, care m-a sustinut (inclusiv psihologic) in perioadele cele mai grele. 

Asa ca am inceput sa ma documentez ce pot sa fac EU, cum ma simt mai bine, ce imi spune corpul meu sa fac. Am inceput cu o dieta ( fara gluten, fara lactate si orice altceva inflamator, cam 3 cani de sucuri de fructe si legume colorate in fiecare zi, cata supa crema pot sa mananc, carne de la animale crescute cat mai natural – ideal ar fi animale hranite cu iarba, dar pana acum nu am gasit asa ceva in Romania!, ulei de peste, de cocos , ulei de in, seminte , nuci hidratate in fiecare zi, si multe altele...). 

Inafara de dieta adecvata, fac sport (yoga in fiecare zi – 20/30 minute dimineata, ma duc la bazin cam de 2-3 ori pe saptamana, ma plimb cat de mult pot), psihoterapie, pentru ca e nevoie si de suport psihic pentru a face asta, am incercat si crio-sauna (pentru ca stiu ca sunt mult mai bine la frig, intamplator am citit un articol despre asta. Sunt mai multe sedinte in care stai ,timp de 3 minute, cam la -180 de grade Celsius. ), si in principiu ma documentez permanent in legatura cu ce as mai putea face sa fiu mai bine. - cate ceva despre asta pe scurt aici

Da, ma accept asa cum sunt, dar asta nu inseamna ca o sa stau sa astept sa pice o solutie magica de undeva. Acceptarea este pentru sufletul meu, sa fiu multumita de mine, si voi continua sa caut solutii ca sa ma simt si mai bine .

 Cu dragoste,

Florenta

Scenarii de viata

Cum spuneam, foarte important in a intelege ceea ce mi se intampla fizic este ceea ce gandesc, simt, si cum imi explic asta.

Ca sa iau un exemplu de actualitate: calatoriile. Un mare vis al meu din copilarie a fost sa calatoresc. Poate pentru ca parea intangibil. Ai mei nu aveau bani, cum probabil s-a intamplat cu cei mai multi dintre prietenii mei (pentru familii "medii" din punct de vedere financiar, mai ales dupa comunism, vizitarea altor tari era ceva destul de greu de obtinut). Mi-am setat un obiectiv, sa calatoresc cat mai mult, sa vad cat mai mult din lumea asta.

Prima data cand am iesit din tara a fost in facultate. Imi doream cu disperare sa schimb ceva, murise si tata, eram destul de singura, simteam ca a plecat toata lumea de langa mine si imi doream sa fac ceva pentru mine. Am plecat in voluntariat. O experienta minunata, dar in urma careia am luat o decizie (interna, in subconstient).

In acele doua saptamani, am inceput sa am primele simptome motrice. Ma lasa piciorul stang. Cand m-am intors, m-am internat, am facut tratament cu prednison perfuzii, dar asta nu a ajutat prea mult. Dupa perioada de "convalescenta", am continuat sa schiopatez, sa ma dezechilibrez. si de atunci pana acum a fost din ce in ce mai rau.

Urmand principiile Noii Medici Germanice, faptul ca am inceput sa am simptome pe partea stanga nu insemna decat ca mi-am rezolvat un conflict emotional cu cineva care nu este mama. Si intr-adevar, dupa experienta din tabara m-am intors mai linistita referitor la moartea tatalui meu, m-am impacat cu ideea ca prietenii care au plecat de langa mine in momentele acelea nu imi sunt prieteni cu adevarat, si am reusit sa trec peste. Faptul ca incep sa "tratez" simptomele, nu a facut decat sa imi creeze alte conflicte..dar nu despre asta vreau sa scriu acum.

Un alt episod care m-a marcat, referitor la calatorii, a fost cand ma intorceam de la clinica din Germania. Sa calatoresc singura era ceva ce iubeam. Dar atunci, pentru ca incepusem tratament pentru Lyme, am avut reactii Herxmeyer ( in tratament, simptomele se acutizeaza, semn ca tratamentul functioneaza) si dintr-o data mergeam mult mai rau. Faptul ca am avut escala in Berlin si a trebuit sa bat tot aeroportul singura,cand nu ma tineam bine pe picioare nu a facut decat sa agraveze lucrurile. Am ajuns in Bucuresti panicata maxim, si atunci a fost prima data cand am acceptat sa merg cu baston.

Mai tarziu, am acceptat ca urasc sa calatoresc, mai ales singura. In Aprilie, am fost cu o prietena intr-o excursie in Riga. Mi-am dat seama ca e ceva psihic, si m-am gandit ca daca  voi fi cu ea, o sa pot trece peste acest blocaj. Nu a ajutat. Pentru mine, au fost cateva zile de chin (simptomele nu se inrautatesc doar pe perioada calatoriei cu avionul, dar si in timpul sederii. Imi revin dor cand ma intorc acasa).

Intre timp, am incercat sa constientizez ce se intampla cu mine, de ce de fiecare data cand plec am declinul asta. Raspunsul l-am gasit nu numai in Medicina Germanica, dar si in Analiza Tranzactionala.

In Medicina Germanica este ceea ce se numeste "sina", " ca intru pe sina" Sina poate fi orice iti aduce aminte de un episod trecut (o persoana prezenta la primul episod, un animal, un miros specific etc). Pentru ca gandul ca va trebui sa merg iar prin aeroport, intr-un loc necunoscut, singura, imi provoaca frica si panica. In AT, este ceea ce se numeste "intru in scenariu" Decizia pe care am luat-o, sa imi fie frica pentru ca o sa ma lase picioarele, se reia, si imi este frica din nou, si ma lasa picioarele din nou.

Asa ca am lucrat la asta. Ce e drept, nici nu am prea avut de ales, pentru ca a trebuit sa plec din cauza jobului.

Altceva ce ma ghideaza: o vorba clasica "Bucura-te de calatoria pana la destinatie". In timpul calatoriilor mele, eram stresata, pana la anxietate, respiratie dificila etc, pana ajungeam la destinatie. Chiar daca la destinatie nu ma calmam, drumul cu avionul era stresul major (in conditiile in care frica de avion nu am). Din cartile de Analiza Tranzactionala am invatat ca putem iesi din script, in momentul in care constientizam ce decizie am luat, si in ce circumstante (sa imi fie frica de calatorit, din cauza conditiei mele). De multe ori, circumstantele prezente nu mai sunt de actualitate, relevante (cand plec cer asistenta in aeroport , astfel incat sa nu imi fac probleme de drum lung pana la avion).

Am re-invatat sa ma bucur de calatorie, sa admir peisajele in avion, sa rad de pasageri nervosi, sa citesc etc.

Asa ca data trecuta cand am fost in Londra (acum o luna) totul a mers perfect. Nu am fost deloc mai rau, acolo chiar am mers destul de bine si de mult, nu am folosit deloc bastonul. Si m-am simtit minunat :)

Maine urmeaza sa plec in Dubai. Din nou, imi era frica de caldura de acolo, de drumul cu avionul etc. Sunt chiar entuziasmata si fericita ca am ocazia sa vad Dubaiul, si chiar daca voi calatori singura, ma intalnesc cu prietena mea buna acolo, si de luni ma duc in biroul din Dubai. Sunt sigura ca o sa fie o calatorie deosebita :)

Cu dragoste,

Florenta

Feeling good

Nu m-am gandit prea mult la asta, ma bucuram asa "pe nesimtite", si mi-am dat seama ca urmez aceeasi cale, acelasi script, daca fac asta, si nu e ok :)

Sa fiu mai explicita: ma simt foarte bine azi. Si de fapt, ma simt bine de ieri, dar abia acum mi-am recunoscut asta. Pentru ca, din nou,aveam ideea  ca "daca te bucuri prea mult, ceva rau urmeaza sa se intample".Si nici macar nu constientizam asta. Pana acum.

Aceasta credinta, mostenita de obicei de la parinti, este o piedica in a simti bucuria deplina. Asa ca m-am decis sa ma bucur de orice, si sa nu mai cred in "superstitiile" mostenite.

I-am dat mesaj terapeutei mele Bowen, care imi este mereu aproape , si simt nevoia sa ma bucur alaturi de ea. Indiferent daca este doar o faza, si poate maine nu o sa mai imi fie bine, sau asa bine, imi dau voie sa ma bucur de azi si de acum. Indiferent ce va urma, sunt pregatita si este irelevant oricum. Asta nu va fi o piedica in calea bucuriei mele de astazi. Bucuria trebuie traita din tot sufletul, fara griji marunte "ca daca...nu o sa dureze/dupa aia o sa fie mai rau etc..". Stiu ca nici eu nu am facut asta pana acum, dar aparent credintele "ca daca" nu m-au ajutat. Este vorba de credinta copilului din noi, "ca daca nu ma bucur suficient, nu o sa fie mai rau". Fals. Este o superstitie proasta in care decid sa nu mai cred.

Vorbeam cu prietena mea pe chat acum. Ieri a trebuit sa mai merg la spital, m-au trimis de la comisia de handicap sa mai iau niste acte de la medicul neurolog si prietena mea a fost cu mine. Data trecuta cand am fost, tot ea a fost, si intr-adevar, ziua aia mi s-a parut un chin. Am asteptat cam 3-4 ore dupa doctorita sa imi scrie un referat, nu mai puteam sa stau in picioare... La un moment dat am inceput sa plang in timp ce asteptam, nu ma baga nimeni in seama, nu ma simteam ok. Si voiam sa plang. Un barbat, care isi astepta sotia, pe la vreo 40-50 de ani, imi spune ca trebuie sa fiu puternica, sa nu ma las, ca ma doboara boala. L-am ascultat, sunt sigura ca era bineintentionat, doar ca nu asta cred. Daca vreau sa plang, o sa plang.

Oricum, alaltaieri, cand stiam ca urmeaza sa mai merg la spital, am decis sa imi schimb perspectiva. Ok, nu o sa mi se mai para un chin sa merg la spital. Nu o sa mai am de asteptat atat, si chiar daca o sa am, sunt cu prietena mea, oricum ne vedem mai putin in ultimul timp, nu e ca si cand nu avem ce vorbi (daca nu era ea, as fi citit, sau gaseam alte solutii).

Mai mult de atat, eram ingrijorata ca data trecuta cand m-au chemat la comisia de handicap, pentru ca data nu fusese trecuta initial de catre medic si a fost adaugata ulterior, cu alt pix, au cerut parafa medicului pe data, dar cand am plecat de acolo, nu mi-au dat referatul. Ce-i drept, si eu am uitat, nervoasa ca ma chemasera la comisie sa imi ceara noi indicatori pe referat, cand puteau sa actualizeze site-ul si as fi stiut dinainte, fara sa mai fie nevoie de atatea drumuri.

Dar nu putem controla ce fac ceilalti.Nici ce am facut noi in trecut. Asa ca nu are sens sa ne facem griji, sa ne gandim la ce s-a intamplat, si cum era daca am fi facut altfel. Ceea ce e putem face acum este sa ne gandim la o solutie in conditiile date: am sunat la comisie, m-am dus sa iau referatul, cu care m-am dus la spital ieri, pe care s-au facut noile adaugiri cerute si mi-a pus noua parafa. Alternativa era sa stau sa ma ingrijorez ca o sa ma trimita inapoi cu referatul, daca se intampla, mai faceam inca un drum la spital si se prelungea perioada de eliberare a cerificatului de handicap. Si in perioada asta m-as fi ingrijorat in continuare, iar dupa aceasta perioada, ma enervam  ca iar ma pun pe drumuri. Si tot ei erau de vina. Ca ma puneau pe drumuri. Cand eu puteam sa fac ceva sa evit asta inainte sa se intample dar nu o faceam pentru ca era un drum in plus la comisie de facut. Dar a fost un drum in plus care m-a scutit de in primul rand de ganduri si griji, apoi, eventual de inca un drum la spital si inca unul la comisie. Iar linistea mea psihica este mai importanta oricum.

Asa ca ieri, am fost foarte bine dispusa la spital, pregatita sa accept orice s-ar intampla, oricate ore ar  trebui sa stau si orice as avea de facut. Si culmea, in jumatate de ora am terminat, iar in drum spre munca m-am oprit si la comisie si am lasat documentele.

Ce am invatat eu din asta: in loc sa ma ingrijorez, mai bine actionez cu ce e de facut, accept ceea ce se poate intampla ,care nu depinde de mine si fac ceea ce depinde de mine :)

Si astazi ma simt mult mai bine :)

Cu dragoste,

Florenta

Let go sau ce este in trecut trebuie sa ramana acolo

M-a inspirat o carte pe care o citesc acum " Not to worry", scrisa de doi dintre autorii mei preferati, de care am mai mentionat in blog, Mary si Bob Goulding (dintre parintii Analizei Tranzactionale)

Unele griji pe care le avem apar ca urmare a unor traume reale, suferite la un moment dat, pe care le caram cu noi in viata actuala. Exact cum mi-am dat seama ca faceam eu, si de multe ori ma simteam complesita de orice mic lucru aparea, care pentru mine era ceva in plus, nu doar un nimic pe langa tot ce s-a intamplat.

Grijile pentru mine pot fi de orice natura: ingrijorare ca trebuie sa merg singura noaptea/seara pe strada (dupa ce o persoana a fost agresata/jefuita), griji cand lucrurile merg prea bine (ca la un moment dat o sa se echilibreze si se va intampla ceva foarte rau), griji cand lucrurile nu merg bine si ma astept sa apara si alte probleme etc.

Ce am realizat in primul rand este ca toate aceste griji sunt ne-relevante. Faptul ca ma ingrijorez nu o sa ajute cu nimic, asta este o credinta "magica", mostenita de cele mai multe ori de la parinti, ca daca ma ingrijorez, asta o sa ma apare de ce se poate intampla in realitate. In Analiza tranzactionala, copilul din noi este cel care crede in magie, si cum mentalitatea asta e ceva transmis de la parinti, probabil ne-a fost insuflat cand eram copii iar parintii nostri erau oamenii "mari", atotputernici, de care eram dependenti. Acum sunt adulta, stiu ca magia nu exista, iar grijile nu pot preveni ceva rau sa se intample. Daca se intampla, se va intampla indiferent daca imi fac sau nu griji. Intre timp, grijile ma impiedica sa ma bucur de viata ( credinte ca "daca nu sunt prea fericit, nu o sa se intample ceva rau" ).

In cazul in care traume chiar s-au intamplat, este alta poveste. Uneori este nevoie de mai mult timp sa depaseasc trauma, ceea ce este ok. Total gresit si nefolositor este sa "trec repede peste", pentru ca acest "repede" inseamna doar ca am bagat totul sub pres, am ascuns trauma intr-un loc adanc in subconstient, si ma va afecta chiar daca nu imi dau seama.

Un alt punct important este sa nu am altfel de griji , de genul "si daca...". "Si daca" -if only, este o alta credinta magica, de a putea schimba trecutul. "Daca nu as fi umblat noaptea,nu m-ar fi agresat" (chiar mi-a fost furat telefonul destul de brutal in drum spre casa, la un bloc distanta de scara mea, si de multe ori m-am gandit ca daca as fi ajuns acasa pe lumina... era 9 seara!iarna e intuneric de la 4-cu toate astea mi-e frica in continuare sa merg singura seara dupa episodul cu pricina), "daca as fi mancat mai sanatos, nu ma mai simteam asa rau", "daca as fi convins-o pe mama sa nu mai fumeze, ar mai fi trait" etc.

A fost foarte important cand am realizat ca pe langa faptul ca nu pot schimba trecutul, nu am nicio putere in actiunile celor din jurul meu. Nu este vina ta, a mea, ca am avut nevoie/ am vrut sa merg noaptea/seara, si un psihopat m-a agresat .

In concluzie, gandurile/grijile care incep cu "daca as fi/n-as fi" sunt inutile, o risipa de energie care ar putea fi folosita pentru vindecarea traumei in loc. Ce s-a intamplat, s-a intamplat, si nu se poate face nimic pentru a schimba asta.

Eu recunosc ca mult timp dupa accidentul de masina ma torturau gandurile noaptea cu "daca nu as fi schimbat banda", "daca  nu as fi semnat procesul verbal", "daca as fi acceptat sa vorbesc cu cineva din familie la telefon".... Pe langa faptul ca era prea tarziu oricum, gandurile astea ma impiedicau sa depasesc momentul accidentului.

Am mai realizat ceva. O greseala pe care o faceam, nu ma ajuta nici pe mine, nici pe cei cu care vorbesc. Cand mi se intampla ceva neplacut, modul meu de "a trece peste" era sa ma gandesc la persoane care sunt in situatii mult mai grave decat mine, si astfel sa nu mai imi plang de mila.

In acelasi mod, cred ca insuflam asta si prietenilor mei care se confruntau cu situatii mai rele/traume din trecut/pierderi. Si asta nu e ok.Din contra. E total irelevant ce a patit altcineva/ce se intampla in lume/ce boli au altii, si nu are nicio legatura cu ce mi se intampla mie acum. De fiecare data cand o sa mai am ganduri de felul asta, abordarea corecta este "Si ce daca". Bineinteles ca imi pare rau pentru oricine, si orice nenorocire, dar acum a mea e mai importanta. In buddhism, compasiunea se intelege ca, in primul rand , compasiunea fata de sine, si apoi compasiune fata de cei din jurul nostru. Daca suntem egoisti cu noi, nu putem fi darnici (in adevaratul sens al cuvantului) cu altcineva. De aici porneste iubirea de sine.

Daca ai o trauma, important e cum o rezolvi tu, ce simti tu, indiferent de cum altcineva a tratat o situatie similara

<<As you confort yourself, let yourself feel. Weather you see yourself as brave or just a normal human being, you have a right to feel what you feel, to acknowledge to yourself that your experience was awful to you, and to be gentle to yourself as you help yourself recover emotionally>>.- Mary Goulding, "Not to worry"

 Evenimente traumatizante sunt in mod special mai grele pentru cei duri, care nu se exprima, nu isi exprima tristetea, furia etc. Daca suntem tristi, sa plangem. Daca suntem furiosi, sa urlam, sa batem in perne. In primul rand, sa ne identificam emotiile reale, si sa le scoatem la iveala.

Moartea cuiva, de asemenea, poate fi o trauma pe care sa nu o depasim toata viata. Sa o depasim nu inseamna sa uitam persoana respectiva, sa blocam amintitile cu ea. Inseamna sa ne traim viata stiind ca a fost o parte important din ea, iar noile decizii pe care le vom lua sa fie independente de acest eveniment.

Normal ca mai plang dupa mama, normal ca imi lipseste, ca as fi vrut sa fie langa mine cand ma marit, cand o sa am copii (daca, vreodata! ). Dar ea voia numai lucruri bune pentru mine, iar faptul ca pe mine ma darama orice aparea, pentru ca in sufletul meu eram tandari, nu ajuta pe nimeni. La un curs de psihodeama, am facut un exercitiu, care m-a ajutat, si ceva similar sfatuiesc si autorii in cartea lor.

Este de fapt un exercitiu de imaginatie, care se poate face cu un terapeut sau chiar singuri. Este o "conversatie" pe care sa o avem cu persoana care nu mai este langa noi, in care sa exprimam exact ce simtim (tristete, furie ca a plecat de langa noi, sa ii multumim pentru ce ne-a invatat etc). Pentru mine a fost destul de revelator, recomand workshopurile de psihodrama, in mod special pentru ca terapeutii creaza un decor sugestiv, si faciliteaza realizarea "dialogului".

De asemenea, foarte de ajutor poate fi "un ascultator empatic" Cineva care sa nu dea sfaturi, sa nu schimbe subiectul, care nu vorbeasca de altcineva care a avut aceeasi problema. Poate fi un prieten bun, un terapeut, un preot.

Ceva similar se recomanda si in cazul divorturilor, despartirilor, o "conversatie" imginara cu partenerul, in care ai ocazia sa spui ce ai pe suflet, fara sa fii intrerupt si escaladat intr-o cearta, sa subliniezi lucrurile bune pe care le-ai invatat, dupa care sa spui "La revedere"

.

In cazul bolilor, se pot purta "dialoguri" cu organele afectate. 

Eu personal, multumesc picioarelor mele atunci cand reusesc sa merg undeva, le cer scuze cand sunt obosite pentru ca am tras de ele. Este un inceput la iubirea de sine, de corpul tau, asa cum e el.

Cu dragoste,

Florenta

in cuplu

Eu cred ca suntem un cuplu foarte reusit, ne intelegem foarte bine, radem foarte mult.

Pentru mine, perioadele rele sunt cu siguranta mult mai bune datorita lui.O persoana care a trecut si el prin multe cu familia lui, cu o inteligenta emotionala uimitoare. Un om bun, care ma accepta asa cum sunt si stie intotdeauna cum sa ma incurajeze.

Am o perioada destul de buna, atat fizic si in viata in general (job etc). Zilele trecute chiar ma gandeam ca nu am mai avut o perioada asa buna in ultimul timp. Sunt impacata cu modul in care merg, cu cat merg, bunica mea e bine, mi-am rezolvat niste treburi organizatorice..

 In terapie am descoperit ,  printre altele , ca exista un pattern, ca un circuit in viata mea pe care il urmez. Mai exact, dupa o perioada foarte buna va urma mereu ceva foarte rau: de exemplu,in facultate (anul 2007), la un moment dat...a fost prima seara cand m-am gandit " wow...este asa bine totul..sigur urmeaza ceva foarte rau". Ma acceptasera la tot felul de jobulete de hostess, promoter (pentru mine erau bani!), lucram oricum part time la un call center, mergeam la facultate, faceam dans , aveam un grup de prieteni cu care ieseam mereu...In seara aia am fost cu prietena mea cea mai buna de atunci  in club, desi era vineri, a doua zi munceam la call center, dar voiam sa dansez. A doua zi dimineata, a venit Cristiana si mama ei sa ma ia de la munca. Murise tata. Infarct. Nici nu era bolnav...aparent. Asta s-a intamplat in Februarie...in vara deja , cumva, plecase toata lumea de langa mine, si m-am hotarat sa ma duc intr-un voluntariat. Unde a fost uimitor. 2 saptamani minunate. Grele, dar minunate. M-am intors si am avut primul puseu grav. Dupa ceva bine, urmeaza ceva rau.

In timp , mi-am facut alti prieteni, m-am redresat. Intr-o vara, am fost la mare impreuna, m-am relaxat, ma simteam mult mai bine (desi boala avansase). Pe drumul de intoarcere - accident grav de masina. Si tot asa.... Iar acum, partea nerealista din mine are programul in minte ...iar psihoterapeuta mea si-a dat seama de ce se intampla cu mine si m-a intrebat daca simt ca merit sa fiu fericita.

Si raspunsul este nu . Clar. Am momente uneori cand sunt mandra de mine, dar ma conditionez. Merit sa fiu fericita doar cand fac ceva bine. Si nu mereu. De exemplu, nu merit sa am bani, chiar daca imi fac treaba foarte bine. Si acum, si la jobul anterior. Stiu, realist, ca fac treaba buna. Dar o parte din mine s-a gandit mereu ca " am reusit sa ii pacalesc pe toti, si la un moment dat o sa isi dea seama".

Acum, am avut iar o perioada buna. Si ieri seara, ma anunta prietenul meu ca se fac restructurari la el la firma, el a ramas momentan, dar proiectul se poate inchide.

Sincer, m-am cam panicat. Ar fi a doua oara cand ramane fara job. Mai mult de atat, "programul" meu din copilarie este de "panica" in momentul pierderii jobului.

Tata nu a lucrat mult timp, cam nu imi prea aduc aminte perioade lungi sa lucreze, iar mama ne tinea pe toti din salariul ei de asistenta medicala (eu, tata, mamaie si ea). Era o presiune enorma pentru ea, pana la urma ai mei au divortat...oricum nu a fost bine. Intru pe aceasta sina, desi situatia sta cu totul altfel. Nu am copii, nu o sa moara nimeni de foame.

In plus, ce face el, si ce reprezinta el pentru mine este nepretuit. Nu se poate converti in bani, cumpara sau da la schimb. Am avut o discutie dimineata, eu stiu de unde provin frustrarile mele legate de aspectul financiar, am reperat, dar nu prea stiu cum sa lucrez la asta.... Momentan incep cu lucruri mici, sa spun lucruri dragute, sa nu spun nimic daca nu am ceva dragut de spus... Sper doar sa nu le bag sub covor mai mult...

Cu dragoste,

Florenta

Diagnostic

Pana la urma, Lyme nu mai am. Dupa atata tratament cu antibiotice, a disparut Lyme-ul.
Desi, in opinia mea, si urmand principiile Medicinii Germanice, chiar si un virus in corp, se creeaza in urma unui conflict. Corpul justifica fizic acel conflict, creand un virus.
Leziuni mai am. In urma ultimului RMN, nu sunt active. Anul trecut aveam trei active, dar la momentul RMNului ma simteam mai bine. Nu stiu exact care e explicatia, doctorita mea mi-a spus ca este ceva ce corpul invata sa faca ( -sa meaga asa) intr-o perioada lunga de timp, si asa continua, desi nu mai este nimic care sa justifice. Are pacienti care nu mai au virusi, nu au avut leziuni, si cu toate astea, merg ..altfel (incerc sa imi scot din vocabular cuvantul "prost" :) )
Important e ca faptul ca nu mai sunt active este primul pas. Adevarul e ca nici nu ma intereseaza ca am SM, leziuni etc atata timp cat merg normal. Nici macar nu ma mai intereseaza sa merg "normal", doar sa pot merge. Nu ma mai intereseaza ca se uita ciudat lumea pe strada, ca imi plang ...doamnele in varsta de mila ca merg asa. Eu cred despre mine ca am ajuns ataaaat de departe, si fac atat de multe lucruri , chiar si pentru un om sanatos, si invat atat de mult, incat faptul ca merg mai ciudat chiar nu ma incomodeaza. Inca nu pot sa merg mult, dar nu conteaza. Am invatat sa ma opresc. Sa nu mai trag de mine, sa nu mai imi cer atat de multe, sa plang atunci cand simt nevoia, indiferent de "imbarbatelile" celor din jur (ca trebuie sa fiu puternica etc). Sa fii puternica nu inseamna sa nu plangi. Inseamna sa plangi cand te doare, si sa mergi mai departe cand ai terminat de plans.
Si poate chiar o sa dispara si leziunile si o sa fiu bine de tot. Sau nu. E bine oricum :). Am invatat mai multe in perioada asta decat in toata viata. Am invatat sa traiesc frumos, sa accept oamenii asa cum sunt, sa ii inteleg si sa nu o mai iau personal cand cineva ma judeca. Nu e problema mea, e a lor, sunt explicatii din copilaria lor pentru care gandesc asa, si e ok asa :)

Terapie

M-am decis sa ma fac terapeut. Terapeut Bowen. Sunt foarte entuziasmata. Inca nu am inceput cursul, am trimis mail sa imi opresc loc, dar oricum nu ma pot apuca pana nu termin eu tratamentul. Bowenul este o tehnica la care trebuie avut mare grija...se face cu rabdare si e nevoie de timp.

De asemena, psihoterapeuta mea m-a intrebat daca nu as vrea sa fiu psihoterapeut :) Ceea ce mi s-a parut foarte dragut, venind de la ea. Si mi-a recomandat un curs, cel pe care il urmeaza si ea, dar in alt grup. Si m-am apucat si de asta. Se face timp de 10 luni, un weekend pe luna. Si mi se pare fantastic! Am invatat ataaat de mult!

M-am apucat sa invat si anatomie, singura. Terapeuta mea Bowen mi-a dat o gramada de carti si am inceput sa studiez. Sunt foarte fericita ca fac asta. Imi doresc sa ajut oameni, si daca pot face ceva astfel incat sa nu treaca nimeni prin ce am trecut eu, sunt fericita.

M-am decis sa scriu astazi, dupa o destul de lunga perioada, pentru ca ieri am vorbit cu o fata. O tipa pe care am cunoscut-o intr-un schimb de tineri bolnavi de Scleroza Multipla in Polonia. Singurul la care am fost. Aga (asa o cheama) si cu mine suntem prietene pe facebook. In ultimul timp, posta chestii super despresive, si ma gandeam ca probabil nu e prea bine. Si nu stiu de ce abia ieri mi-a venit ideea sa ii scriu si sa ii povestesc despre protocolul Whals, dar si despre alte chestii pe care le fac eu sa ma simt mai bine.

Bineinteles ca aveam dreptate, intre primele chestii pe care mi le-a spus a fost ca nu mai este cum am cunoscut-o eu, nu mai lucreaza, este foarte inceata... I-am povestit despre dieta putin, i-am spus ca nici eu nu am fost asa bine si ca m-am pus pe picioare facand chestia asta. Mi-a cerut un link sa se informeze, am sfatuit-o sa isi cumpere cartea, dar ca pana atunci pot sa ii fac eu un rezumat cu ce sa faca in primele faze. A zis ca se gandeste si ma anunta.

Si astazi, mi-a scris. M-a rugat sa ii fac rezumatul. Am fost atat de fericita! Desi am avut calluri incontinuu azi la munca, in timpul unui call am scris 2 pagini cu lucrurile principale si i-am si trimis. A avut cateva intrebari, dar deja parea ca mai iesise din agonia in care era. Imi doresc sa reuseasca, chiar sper din tot sufletul sa nu renunte,

Am fost constienta ca ar fi putut sa nu mai imi scrie dupa. In depresia ei, sa decida ca nu mai e nimic de facut. Iar in punctul asta, imi dau seama ca nu am niciun fel de putere. Nu poti sa ajuti pe nimeni care nu doreste sa fie ajutat (constient sau inconstient). Ma ajuta foarte mult cartile de psihoterapie pe care le citesc acum, sa ma impac cu gandul asta. Si daca vreau sa fac asta, trebuie sa imi ofer ajutorul, dar decizia ramane a lor. Nu poti sa ajuti pe nimeni care nu se lasa ajutat.

Oricum, cumva, este prima mea pacienta :) Ii tin pumnii :)