Bineinteles, cand am primit vestea ( vestea ca e vorba de scleroza multipla), eram cu mama si un prieten de familie in cabinetul profesorului... . Mama , panicata ca o sa incep sa plang, se uita speriata la mine, pe mine tot ce ma interesa era sa stiu daca o sa mai pot sa dansez ...avand in vedere ca in momentul ala simptomele erau aproape inexistente (imi trecuse si amorteala din mana),nu am fost absolut deloc panicata...chiar am izbucnit in ras cand am auzit cum se numeste ... sclerozata de la 19 ani:)))
Lasand gluma la o parte, primul sfat pe care l-am primit de la mama si de la prietenul nostru care ne insotea: "despre asta nu vorbesti cu nimeni. Doar cu mama si cea mai buna prietena...de fapt nici macar..doar cu mama". Bineinteles ca am vorbit cu prietena mea cea mai buna (de atunci) si prietenul meu cel mai bun. Si atat.Foarte multi ani nu a mai stiut nimeni. Nici nu avea sens, chiar nu se vedea nimic.
Cand am inceput sa am simptome mai grave, sa imi afecteze mersul, cu atat mai mult... Am inceput sa ma deprim (eu in sinea mea, ca altfel nu s-a schimbat nimic).Dar nu am spus nimic nimanui...cand ma mai intrebau colegii de munca ce am patit( in special dupa ce am inceput sa port orteza ) raspunsul era vag...am avut un accident dar o sa imi treaca...Deja la "ce accident?" ma opream si schimbam subiectul. Nu am putut sa vorbesc niciodata despre boala asta fara sa incep sa plang.Chiar si la spital (uram sa merg acolo si trebuia o data pe luna sa merg sa imi iau injectiile) simteam ca ma apuca bocitul doar cand ajungeam acolo...si vedeam oameni ca mine, care venisera sa isi ia tratamentul, unii erau mai bine, altii mai rau. Eu pur si simplu nu intelegeam cum puteau ei sa vorbeasca asa deschis si impacati despre asta. Recunosc ca am fost in faza de negare o lunga perioada, dar asa luptam eu. Nu puteam sa ma las coplesita....Pentru ca simteam ca daca o sa incep sa plang nu o sa ma mai opresc...ca verdictul era destul de previzibil...daca nu mai avansa medicina, ajungeam la pat orice as fi facut eu.
Si nu puteam sa ma gandesc la asta...trebuia sa merg mai departe, sa ma misc, sa nu las nicio clipa boala sa ma acapereze, oricat de greu era, oricat de greu era sa merg.
Au inceput sa ma doara genunchii. Faceam hiperflexie pentru ca nu mai aveam control si mi se "cam" dadea piciorul peste cap din genunchi. Nu-i nimic. Luam orteza (nu de alta, dar dupa ce o sa imi treaca asta, nu vreau sa am probleme la genunchi :D..ne protejam genunchii, cum dansam altfel? )
In momentul ala le-am spus prietenelor mele de la munca (lucram impreuna de 1 an si ne apropiaseram atat de mult, din primele saptamani deveniseram ...super:))) Dar trebuia sa le spun ceva, nu puteam sa apar cu orteza si sa le spun si lor "eh ..nu-i nimic...o sa imi treaca! :D" si sa afisez un zambet nepasator ...nu le-am spus despre ce e vorba exact, doar ca o sa imi iau orteza ca sa pot sa merg mai bine.
Ele pentru mine...este putin spus ca inseamna mult. Ele pot sa ma scoata din cele mai mari depresii nefacand nimic in mod special...noi radem. Mult. Recomand cu caldura terapia prin ras.
La munca cel putin mi s-a reprosat ca radeam (mult, si tare!) in momente nu neaparat potrivite :)) dar nu cred ca as fi putut sa trec prin toate altfel.
Se spune ca vindecarea vine si din interior. Ca sa treci prin asta, este nevoie de un psihic puternic. Nu are nimeni psihicul asta de la sine... In liceu eram o dezaxata, si ma refer in alt mod fata de acum...adica faceam din tantar armasar, dramatizam etc. Nu. Nu exista nu pot, exista nu vreau. Nu zice nimeni ca nu e greu, dar care e alternativa? Sa ajungem sa nu mai mergem? Atunci o sa fie greu, nu acum. Dar asta pur si simplu nu se poate intampla, pentru ca depinde de noi sa nu ne dam batuti.
Acum merg in baston de vreo 3 saptamani.
Am aflat ca am Lyme. Am avut o cadere.Se pare ca de la tratament. Probabil ca stiti deja cum functioneaza tratamentul la Lyme.... Cand se distrug spirochetele, se elibereaza neurotoxine in organism, care accentueaza simptomele. Nu-i nimic! Semn bun! Mor nenorocitele! Intr-adevar, mi-am facut multi prieteni pe strada (aparent lumea e foarte impresionata sa vada fete in fuste scurte mergand in baston, dar raspunsul pentru "outside-eri" este mereu acelasi (si mereu cu zambetul pe buze): "eh, nimic, o sa treaca! :D ".
Si poate la inceput e greu sa spuneti asta, pentru ca nu credeti neaparat. Cred ca daca repet mereu acelasi lucru, mie si celor din jur, ajung sa il cred. Este un mic artificiu pe care eu l-am folosit in discursurile motivationale cu mine insami. Si merge!
Sunt constienta ca nu avem mare lucru de care sa ne agatam, ca uneori viitorul pare incert si negru...Am mai avut caderi dar nu o sa fie nimeni care sa ma ridice de unde cad. Sau poate voi sunteti mai norocosi, dar de acolo nu prea va poate ridica nimeni. Trebuie sa o faceti singuri.
Si ASA se construieste un psihic puternic :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu