Ce am facut eu sa merit asta?

Imi aduc aminte ca in Bali, dupa ora de yoga, in Shavasana (pozitia cadavrului :) ) , cand imi trageam sufletul in timp ce Copacul si Crina ne incurajau sa ne relaxam fiecare particica din corp, m-am intrebat in multe dimineti "ce am facut eu sa merit asta"? Sa am ocazia sa vad locurile astea, sa cunosc oamenii acestia minunati, sa imi vad sufletul asa cum e el si sa fiu constienta de el? 

Tin minte ca am fost atat de recunoscatoare pentru viata mea, pentru tot ce mi s-a oferit, incat mi-am spus ca poate sa se intample orice cu mine cand ma intorc acasa, orice cu corpul meu, ca sunt pregatita. De fapt, chiar si inainte sa plec, mi-am dorit din tot sufletul sa fiu cat de ok se poate in Bali, sa pot sa traiesc momentul din plin, si nu ar mai fi contat cat as fi tras dupa.

Coincidenta sau nu, cand m-a intors, dupa vreo 2 saptamani, am luat o raceala, un virus ceva, care m-a pus in scaunul cu rotile. Cum nimic nu e intamplator, desi imi amintesc ca ma chinuiam sa merg cu cadrul prin casa, de la birou unde lucram, la baie sau la bucatarie, reusesc sa gasesc sensul in episodul asta. 

Ca am facut bine sau nu, am reintrat in programul national. Poate asta a fost semnalul de alarma. Poate in toata perioada asta, cu suisuri si coborasuri, am fost fortata sa ma privesc asa cum sunt eu de fapt, sa invat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt. 

Faptul ca medicii (care printre altele m-au ajutat sa reintru in programul national de Scleroza Multipla si le sunt recunoscatoare pentru asta) acum ma acuza ca am renuntat la tratament in 2012, nu ma irita deloc. Nu regret alegerea mea, si cred ca fara perioada asta, poate nu as fi fost unde sunt acum. 

Poate as fi fost mai bine fizic. Sau poate nu.

Ce este important este ca perioada asta "si-a facut treaba". Stiu ca sunt alta acum, versiunea mea cea mai buna, si sunt gata sa impartasesc asta cu cei din jurul meu (care isi doresc asta :) ).

Mi s-a parut amuzant cum medicul care m-a intalnit intial intamplator pe holurile spitalului, eu fiind in carucior, "m-a pus la zid" ca am renuntat la tratament. Pentru ca mai apoi sa isi exprime mirarea ca nu mai sunt in carucior, si ca "asta nu se intampla de obicei". 

Nu stiu daca a fost ceva ce am facut eu, sau sunt pur si simplu norocoasa. Totusi, aleg sa  cred ca a contat ca nu m-am gandit o secunda ca o sa raman asa, ca am avut grija ce mananc, ca asa cum am putut, am facut cat sport a fost posibil (yoga, chiar inot - pentru ca m-a dus Ionut la bazin pe brate, si chiar am simtit diferenta dupa!), si nu am lasat perioada asta sa imi strice planurile (chiar am fost la examene in carucior).  

Cred ca este important sa gasesc in orice acel lucru bun, care ma invata ceva, care imi arata ceva, despre mine, despre lume, despre calea mea. Pana acum, asta m-a ajutat sa realizez ca viata mea e perfecta pentru mine, ca este exact asa cum trebuie sa fie.

Cu dragoste,

Florenta