La un moment dat m-am intrebat daca mai sunt la fel de entuziasmata. Recunosc, au fost situatii in care pur si simplu mi-as fi dorit sa stau acasa weekendul respectiv. Si sa nu fac nimic.
Mai ales in lunile in care am avut si cate 2 workshopuri. Iar acum s-a terminat si vacanta la facultate, ma agita sa vad doar cat de agitati sunt colegii mei :))
Sa nu mai mentionez ca TOATE nuntile pe care le-am avut anul asta au fost precedate de un workshop. Si da...am avut "cativa" prieteni care s-au casatorit :). A fost "bestial" sa ma trezesc sambata dimineata dupa cateva ore de somn (sa nu uitam ca eu in general - part animal - ma culc de la 10. da. 22.00 :)) )
Da. Au fost si sunt in continuare sacrificii pe care le fac. Pe care le facem cu totii- cei care vrem si altceva. Pana la urma, sunt norocoasa, ca mi-am gasit pasiunea, ca mi-am gasit drumul.
Asa ca in fiecare duminica seara cand se termina cursul, realizam ca aveam mai multa energie decat sambata dimineata, sambata seara , si cu siguranta mai multa decat Luni dimineata! :)) Cand o luam de la capat.
Aveam mai multa energie pentru ca se terminase un nou curs, din care invatasem lucruri noi, unde experimentasem trairi noi. In care m-am si distrat, cu siguranta.
La fel ca in postarea de anul trecut - 1An_de_AT, as vrea sa trec in revista ce a insemnat pentru mine cursul de anul acesta:
1. Este vorba de proces, nu de problema
Pentru ca suntem ok, si suntem intr-un proces continuu. Ca psihoterapeuti, ne confruntam uneori cu clienti care renunta la terapie. Si atunci ne gandim, ne facem procese de constiinta, ne punem intrebari "cu ce am gresit? ce as fi putut face altfel", intrebari care sunt ok, pentru ca este important sa analizam ce s-a intamplat, ce anume a determinam clientul sa paraseasca terapia si ce putem invata din asta.
Totusi, am invatat ca este important sa respect alegerile fiecaruia, indiferent de cat cred eu ca l-ar ajuta terapia (si nu ma refer doar la clienti, ci si la apropiati). Cu totii suntem intr-un proces, vom cauta si vom accepta terapia sau orice forma de ajutor in momentul in care vom fi pregatiti. Sau poate nu o vom face. Din nou, asta tine de procesul fiecaruia din noi, si cat de adanc suntem dispusi sa cautam in interiorul nostru.
Fun fact : eu lucrez indeaproape cu sefa mea din Londra, un coleg din Paris si doi colegi din New York. Avem zilnic o sedinta de o ora prin telefon, in care vorbim de sisteme, plati etc (pentru ca ne ocupam de platile managerilor de vanzari din toata compania, peste tot in lume). Uneori, managerii de vanzari au impresia ca sunt platiti prea putin :)) Si a devenit vorba noastra: "Este procesul lui, nu ai ce sa faci" :))
2.Am gasit un echilibru intre mine si ceilalti
In primul an a fost despre mine. Au fost nenumarate momente wow.... Si mi-am dat seama cape masura ce ajungeam mai repede la sufletul meu, intelegeam mai bine si ce se intampla cu ceilalti. Si nu pentru ca "banuiam", sau interpretam. Pentru ca am invatat sa ascult. Chiar sa ascult cand imi vorbeste cineva. Indiferent despre ce. Sunt mandra de mine ca am reusit sa fac asta, pentru ca desi acum vine natural, imi dau seama ca de fapt in ziua de azi e ceva chiar greu. Cand intr-un simplu dialog, observ cum pana si unele dintre cele mai apropiate persoane sunt mereu cu telefonul in mana, distrase de orice miscare din jurul lor, hiper-reactive.
Asa ca anul asta este despre empatie. Am fost surprinsa, pentru ca anul asta am simtit ca am avut acces la suflete "dezbracate", autentice, fara niciun fel de masti, sa vad cat de adanc merg cauzele oricarui comportament, oricarei atitudini avute la un moment dat.
Si din cauza asta:
3. Am invatat sa nu judec
Pentru ca niciodata nu stiu de fapt de ce un om este egoist, sau artagos, sau certaret, sau bagacios, mincinos sau oricum ar fi, cu mine, sau cu cei din jur. Am invatat sa vad copilul din fiecare, care reactioneaza in anumite situatii, similare cu momente din viata sa in care a supravietuit doar fiindca a reactionat in acest fel. Desi acum adult, unele reactii provin din subconstient, si sub presiunea momentului, rareori constientizam de unde provine de fapt reactia pe care o avem. Da, ok, putem spune ca pentru un adult ar trebui sa actioneze ratiunea, insa de prea putine ori suntem cu adevart adulti in ceea ce facem. Subconstientul este un spatiu greu accesibil. Si cine sunt eu sa judec? Nu am de unde sa stiu ce se afla de fapt in spatele reactiilor, cuvintelor sau atitudinilor.
4. Nu exista probleme mai mari sau mai mici
Este natura umana sa comparam. In special natural "romaneasca" poate. Mama ma intreba mereu la scoala dupa o lucrare "Dar x y z cat a luat?", imi aduc aminte ca tata mi-o dadea exemplu pe Alina Sorescu :)) care era de-o varsta cu mine ( in copilaria mea, Alina Sorescu canta, aparea la TV, avea videoclipuri, si era de-o varsta cu mine). Cred ca tata nu m-a auzit niciodata cantand :)) ca altfel nici nu ar fi deschis subiectul. Si multe alte exemple. Probabil asa cum au facut ei cu mine, au facut si ai lor cu ei. Probabil ca si prietenii mei au avut acelasi tratament. Si atunci cum sa nu comparam fiecare situatie, fiecare persoana, fiecare calitate?
Cu atat mai mult cand vine vorba de probleme. "Dar sa vezi ce m-a durut PE MINE capul", "Tu crezi ca ai probleme? Asta e nimic. Sa vezi x y z ce a patit!!".
Prietena mea are o vorba: "Daca nu ai nimic bun de spus, mai bine taci".Eu consider ca aceste cmparatii nu ajuta pe nimeni. Nici pe cel cu care vorbim, nici pe cel pe care il dam exemplu ( nu va suferi mai putin stiind ca ii plangem de mila!). Este clar ca toata lumea are, mai mult sau mai putin, probleme. De ce sa comparam? Ne-am simti mai bine stiind ca altii au probleme mai mari?
Eu mi-am dat seama ca nu e ok sa fac asta. Cand cineva imi spune de o problema, cel mai important este sa ii acord timpul meu, empatia mea, si sa fiu acolo. Fara sa ma gandesc, in omentul acela, la copiii din Africa ,de exemplu. Pentru cel din fata mea, in momentul acela, asta este irelevant. Mai mult decat sa ne gandim la ce poate fi mai rau, mi-am zis :"ce-ar fi sa ma concentrez pe lucrurile bune, sa scot ce e bun, din situatia de fata?"
5. Copiii nu manipuleaza
Nu am copii. Inca:). Cu toate astea, ma atrage cumva lucrul cu copiii - desi de multe ori, ma simt nesigura pe mine (cred ca asta vine din teama mea de respingere, dar asta e alta discutie:))
In orice caz, anul asta am avut ocazia sa invat mai multe despre lucrul cu copii, am participat la un workshop educational ( exista Analiza Tranzactionala in Educatie). M-am indragostit de trainerita venita din Elvetia, care ne-a zugravit atat de bine modul in care poti lucra cu copiii. Practic, la fel ca si cu adultii. Marea diferenta este ca adultii au avut mai mult timp sa isi formeze mecanisme de aparare.
Am ramas cu multe din acest workshop. Printre altele, mi s-a intarit convingerea ca un copil nu manipuleaza. Cred ca pare asa, pentru ca noi, ca adulti, proiectam in ei asta. Dar pana si noi, la baza manipularii, avem o nevoie neimplinita. Ei, spre deosebire de noi, adultii, au si mai putine unelte prin care sa isi exprime nevoile, sentimentele. Pentru ca poate nu i-a invatat nimeni.
6. Am invatat sa nu interpretez
Sa nu presupun ca stiu despre ce e vorba. Sa nu caut sa trag concluzii. Sa ma opresc din a interpreta. In schimb, sa pun intrebari (doar atunci cand cealalta persoana este dispusa, bineinteles, sa impartaseasca), pana ce, de fapt, fiecare isi va da propriile raspunsuri. Mi se pare critic sa fiu in pozitia "nu stiu. Din cauza asta te intreb", in loc sa pun intrebari care sa ghideze spre un raspuns pe care eu cred ca il stiu.
7. Am invatat ca toti avem ritmul nostru. Am invatat sa respect asta
- A fost un drum foarte lung pentru mine, pana am invatat sa imi ascult corpul. Obisnuiam sa trag de mine in orice secunda, sa ma complac in durere, doar pentru o ambitie prosteasca... "eu pot", "BA POT!", "acum, cat mai pot" etc. Cu siguranta a avut si yoga o mare influenta asupra mea, pentru ca "exersez" sa nu trag de mine in fiecare dimineata, cand poate mi-as dori sa stau mai mult intr-o pozitie, sau sa incerc lucruri mai complicate, si cu toate astea ma opresc, atunci cand simt ca picioarele imi obosesc, cand ma dezechilibrez de prea multe ori. Incerc si maine, si poate poimaine reusesc. Si am reusit. Mai mult, in AT am invatat sa proiectez asta si pe cei din jurul meu. Imi dau seama ca fiecare are ritmul sau, ca poate daca mie mi se pare ca e pregatit pentru o noua etapa, inconstientul sau stie mai bine, si atunci este momentul sa ma dau un pas in spate. Cand mie mi se pare ca cineva are nevoie de ajutor (chiar daca uneori e evident), este important sa ii respect ritmul, pentru ca stiu ca orice ajutor as oferi, eu sau oricine, nu va fi acceptat de inconstient.
M-am surprins intrebandu-ma daca mai sunt la fel de atrasa de Analiza Tranzactionala ca anul trecut. Cred ca raspunsul e da, si cred ca spre deosebire de anul trecut, cand citeam carti de AT pe nerasuflate, anul acesta am inceput sa privesc si dincolo de AT, si in psihanaliza si psihologie in general. AT ramane "iubirea" mea, si imi dau seama ca este foarte important sa am cunostiintele generale de psihologie.
Mai mult, Ionut mi-a sugerat ca poate ar trebui sa incep sa practic psihoterapia, idee care mi-a suras. Curand, imi propun sa inchei un contract de supervizare, astfel incat sa pot fi psihoterapeut sub supervizare :)
Cu dragoste,
Florenta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu