Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta carucior. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta carucior. Afișați toate postările

luni, 2 octombrie 2017

Ferește-te, omule, că n-ai piese de schimb

L-am cunoscut pe Ionuț Nițu chiar la intrarea în parcul unde îmi fac eu veacul în zilele frumoase. Urma să îmi petrec o dimineață de weekend, ca multe altele, pe bancă, citind despre psihoterapie- ”Beyond Empathy”, R. Erskine. Tocmai ieșind din parc, îndreptându-se în partea opusă, a aruncat o ultimă privire și m-a văzut. Foarte natural, pentru că m-a văzut în baston, m-a întrebat zâmbind: ”Ce ai pățit?”.

Era prima dată când îl vedeam. Era pentru prima dată când vedeam pe cineva în parc, în cartier, mergând neînsoțit, în carucior. Am devenit extrem de curioasă, cum se întâmplă în general când simți că cineva trăiește experiențe oarecum similare, M-am apropiat și am schimbat două cuvinte: Ionuț are ca și mine, treizeci de ani, și a ajuns în cărucior în urma unui accident de mașină. Am făcut schimb de facebook să rămânem în contact, și o săptămână mai târziu, ne-am întâlnit în același parc, să îmi răspundă la toate întrebările pe care voiam să i le pun.

Mereu este vorba de o experiență tragică atunci când spui ”accident de mașină”. Îmi amintesc când am mai zgâriat mașina după ce abia îmi luasem carnetul, și deși nimeni nu pățea nimic, o consideram o apocalipsă. Nu mai vorbesc de Accident... Așa că discuția cu Ionuț m-a impactat foarte mult, începând de la cum s-a întamplat totul. 

El a fost în comă timp de trei săptămâni după accidentul din 2007, cu multiple răni, plămân perforat, cervicala și coloana vertebrală lezate, motiv pentru care acum este în scaunul cu rotile. După comă, coșmarul nu se termină. Uneori recuperarea este mai grea după ce te trezești. A urmat terapia intensivă, când l-au ținut sub observație, și îmi povește că îl legau pentru că în momentele în care efectele sedativelor încetau, smulgea branulele, sondele și firele legate de el. Își amintește doar frânturi din acea perioadă. 
Au urmat șase luni de singurătate, petrecute într-o singură cameră și hol, singurele locuri în care avea acces cu căruciorul. Mama sa, cu care locuiește în continuare, era la muncă de dimineață până seara. Despre relația cu mama sa, îmi spune : ”Nu trebuie să vorbim. Ne înțelegem din priviri”.
Tatăl a murit. Infarct. ”Cea mai ușoară moarte” - spune Ionuț. 

Cu toate acestea, încet-încet, viața își reia parcursul. 

Cei de la Bagdasar, spitalul unde a fost internat inițial, nici măcar nu i-au arătat cum să se transfere singur de pe scaun pe pat. A învățat să facă asta singur, ”de pe youtube”. 
Se duce la spitalul Elias acum, de două ori pe an, pentru analize și opinia specialistului. 
Recuperare - tot atunci, dar pentru că este self-study și învață singur ce are  de învățat, a găsit filmulețe și programe pe internet de gimnastică pasivă - pentru că nu își poate mișca picioarele. Petrece cam două ore pe zi, în fiecare zi, asigurându-se că face tot ce poate pentru a-și creștele șansele de a se recupera vreodată. Se urcă pe bicicleta medicală și pedalează mișcând picioarele cu ajutorul mâinilor. Are și spalier. ”Cu Dumnezeu înainte”, mi-a spus, când l-am întrebat care sunt șansele reale de recuperare.
Mai mult, în fiecare zi meditează. Meditația a descoperit-o anul acesta, în iulie, si urmează Metoda Silva. Simte că îl ajută, că îl echilibrează. Mi-a vorbit despre cum creierul se reprogramează cu ajutorul meditației.

În cărucior prin București

Îi spuneam că cele două săptămâni în care am fost în cărucior, în puseul din 2016, m-au făcut să mă întreb cum se poate descurca o persoană care este mereu în cărucior. Deși îmi era foarte greu, puteam să stau în picioare, și nu eram chiar imobilizată. Mai mult, în perioada respectivă nu ieșeam fără Ionuț (soțul meu, Ionuț, nu Ionuț cel din postare :) ). Am scris AICI despre lucruri pe care am putut să le observ eu ca fiind provocări, atunci când ai o dizabilitate.
Din fericire, Ionuț locuiește la casă, ceea ce îi ușurează viața oarecum. A învațat trasee, astfel încât să ajungă în siguranță unde are treabă, știe unde sunt rampe de acces și la ce magazine sunt case speciale (”La Mega-Image-ul de la Domeni nu sunt case speciale. E ciudat, pentru că ei vin dinafară. Oamenii nu prea îmi dau prioritate la coadă acolo”). Mai mult, o ”doamnă” care stătea la coadă în spatele lui i-a spus o dată să se grăbească, că ”ar trebui să se organizeze mai bine”. Altă dată, două cucoane și-au pus plasele chiar pe rampa de acces, făcând imposibilă deplasarea pe acolo. Fiind foarte implicate în conversația lor, nici nu auzeau că erau strigate să își mute plasele. 

Am vorbit despre cum oamenii în România nu sunt obișnuiți cu persoane cu dizabilități care să se plimbe singure. La drept vorbind, e nevoie de ceva curaj să te avânți să ieși din casă, considerând infrastructura adaptată persoanelor cu dizabilități care, de cele mai multe ori, lipsește. Apoi, este vorba de mentalitate. Vă spuneam că la sală, când m-am întors după o perioadă lungă, tocmai pentru că nu mă simțeam neapărat confortabil în baston, am devenit automat ”cea mai populară fată din școală”. Și asta pentru că acolo lumea este foarte drăguță. Totul se reduce însă la faptul că dacă apari în baston/ cărucior pe undeva, toate privirile vor fi pe tine, ca și când ești o ciudățenie a naturii.
Îți trebuie mult curaj să faci pasul, să îți reiei viața așa cum poți, după un puseu mai grav, sau un accident - cum a fost in cazul lui Ionuț, Și el face asta. Alege să înfrunte priviri, alege să ignore lipsa de compasiune a oamenilor: ”Am plăcerea de a asculta lumea și să fac ce vreau”.

Transportul public

Conform Legii 448/2006 , persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca oricine, la transport, acces la locuri de muncă, reconversie profesională etc.
Aceste două alineate mi s-au părut grăitoare:
Art. 4.
Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele
fizice şi juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să
garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi internaţionale în materie lacare România este parte.

Art. 5. -
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile folosite au următoarele semnificaţii:
1.acces neîngrădit al persoanei cu handicap -
accesul fără limitări sau restricţii la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional;
2.accesibilitate :ansamblul de măsuri şi lucrări de adaptare a mediului fizic, precum şi a mediului
informaţional şi comunicaţional conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap în societate;
3.adaptare :procesul de transformare a mediului fizic şi informaţional, a produselor sau sistemelor, pentru a le face disponibile şi persoanelor cu handicap;

Transportul în comun este ceva ce pe mine mă macină. Pentru că eu conduc și nu am mai folosit transportul în comun de ani de zile, de fiecare dată mă gândesc cu groază cum s-ar putea descurca cineva în condițiile acestea. Ionuț mi-a dat răspunsul: deși trolee-le nu sunt adaptate, autobuzele și tramvaiele mai noi (ex 41) au rampă. Șoferul, conform legii de mai sus, este obligat să faciliteze accesul, atunci când o persoană cu dizabilități așteaptă în stație.
După cum spune Ionuț, asta nu se întâmplă mereu. Mai mult, odată intrat în autobuz, șoferii mai uită că au cărucior în spate și trec de stație fără să coboare rampa. Există un buton în mașină care va aprinde un beculeț la șofer, să îl avertizeze să coboare rampa, dar majoritatea sunt deranjați de luminița care clipocește mereu și o acoperă. Așa că uită. Ionuț îmi spune că de cele mai multe ori, îl ajută oamenii din autobuz să coboare, și mereu se lasă cu scandal la șofer...

Noi o să schimbăm mentalități

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă. Pentru mine, personal, cineva de vârsta a treia reprezintă de cele mai multe ori o autoritate. Și am o problemă cu autoritatea în general. Devin foarte supusă și dacă nu îmi convine ceva, bombăn în sinea mea. Dar rareori îndrăznesc să contest fățiș un comportament. Știu că asta este problema mea, că atunci când ceva nu e corect, trebuie să o spunem, și învăț încet-încet să fac și asta. Din cauza asta pentru mine, incidentul de la Poștă a fost o mică victorie.
Mi s-a confirmat că ce percep eu ca ”autoritate” este greșit. Ionuț îmi spune că cei mai în vârstă sunt de cele mai multe ori nerespectuoși, indiferenți și chiar nesimțiți. Am o explicație psihologică referitoare la competiția între generații, dar nu despre asta e vorba aici.
Mai mult, mi-a povestit o întâmplare, când, la capătul autobuzului 282 la Basarab, pentru că nimeni nu se deranja să coboare rampa, a făcut-o o fată de 25 de ani. Iar ceilalți doar priveau.
În antiteză, mereu primește mai multă compasiune, respect și ajutor de la cei tineri.

Nu vom putea schimba lumea peste noapte. Dar avem nevoie de mici victorii. Nu degeaba se spune că schimbarea începe cu noi. La 60+ slabe șanse să se mai schimbe ceva. Sau poate... dar dacă noi, tinerii acestor vremuri, închidem ochii, refuzăm să mergem la vot, și nu facem cel mai mic pas pentru a îmbunătăți lucrurile, de ”mai sus” nu va pica nimic.

Îmi spune că nu suporta inițial să îl vadă lumea în căruț.Și-a făcut curaj, și face tot ce poate să facă astăzi, cu resursele pe care le are, cu infrastructura pe care o avem, cu oamenii din jur mai buni sau mai puțini buni.
Am fost onorată să îl cunosc pe Ionuț. A fost încă o dovadă că dacă vrei, se poate. Dacă vrei să îți continui viața, se poate. Este vorba de alegeri.
”Nu regreta nimic, totul e cu un scop”
îmi spune Ionuț zâmbind.
Cu dragoste,
Florența

marți, 29 noiembrie 2016

Ce am facut eu sa merit asta?


Imi aduc aminte ca in Bali, dupa ora de yoga, in Shavasana (pozitia cadavrului :) ) , cand imi trageam sufletul in timp ce Copacul si Crina ne incurajau sa ne relaxam fiecare particica din corp, m-am intrebat in multe dimineti "ce am facut eu sa merit asta"? Sa am ocazia sa vad locurile astea, sa cunosc oamenii acestia minunati, sa imi vad sufletul asa cum e el si sa fiu constienta de el? 

Tin minte ca am fost atat de recunoscatoare pentru viata mea, pentru tot ce mi s-a oferit, incat mi-am spus ca poate sa se intample orice cu mine cand ma intorc acasa, orice cu corpul meu, ca sunt pregatita. De fapt, chiar si inainte sa plec, mi-am dorit din tot sufletul sa fiu cat de ok se poate in Bali, sa pot sa traiesc momentul din plin, si nu ar mai fi contat cat as fi tras dupa.
Coincidenta sau nu, cand m-a intors, dupa vreo 2 saptamani, am luat o raceala, un virus ceva, care m-a pus in scaunul cu rotile. Cum nimic nu e intamplator, desi imi amintesc ca ma chinuiam sa merg cu cadrul prin casa, de la birou unde lucram, la baie sau la bucatarie, reusesc sa gasesc sensul in episodul asta. 
Ca am facut bine sau nu, am reintrat in programul national. Poate asta a fost semnalul de alarma. Poate in toata perioada asta, cu suisuri si coborasuri, am fost fortata sa ma privesc asa cum sunt eu de fapt, sa invat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt. 
Faptul ca medicii (care printre altele m-au ajutat sa reintru in programul national de Scleroza Multipla si le sunt recunoscatoare pentru asta) acum ma acuza ca am renuntat la tratament in 2012, nu ma irita deloc. Nu regret alegerea mea, si cred ca fara perioada asta, poate nu as fi fost unde sunt acum. 
Poate as fi fost mai bine fizic. Sau poate nu.
Ce este important este ca perioada asta "si-a facut treaba". Stiu ca sunt alta acum, versiunea mea cea mai buna, si sunt gata sa impartasesc asta cu cei din jurul meu (care isi doresc asta :) ).

Mi s-a parut amuzant cum medicul care m-a intalnit intial intamplator pe holurile spitalului, eu fiind in carucior, "m-a pus la zid" ca am renuntat la tratament. Pentru ca mai apoi sa isi exprime mirarea ca nu mai sunt in carucior, si ca "asta nu se intampla de obicei". 
Nu stiu daca a fost ceva ce am facut eu, sau sunt pur si simplu norocoasa. Totusi, aleg sa  cred ca a contat ca nu m-am gandit o secunda ca o sa raman asa, ca am avut grija ce mananc, ca asa cum am putut, am facut cat sport a fost posibil (yoga, chiar inot - pentru ca m-a dus Ionut la bazin pe brate, si chiar am simtit diferenta dupa!), si nu am lasat perioada asta sa imi strice planurile (chiar am fost la examene in carucior).  

Cred ca este important sa gasesc in orice acel lucru bun, care ma invata ceva, care imi arata ceva, despre mine, despre lume, despre calea mea. Pana acum, asta m-a ajutat sa realizez ca viata mea e perfecta pentru mine, ca este exact asa cum trebuie sa fie.
Cu dragoste,
Florenta

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Normalitate

 5 Octombrie 2016

Astazi am fost la fundatia Motivation, unde mi-am adaptat masina, astfel incat sa pot frana si accelera utilizand o maneta. Pentru ca mi-am schimbat masina acum ceva timp, si desi ma simt bine acum sa conduc, pentru siguranta, vreau sa am si optiunea asta. In plus, nu vreau sa fiu iar in situatia in care nu ies din casa, din cauza unui puseu.

Am asteptat cam patru ore pana a fost gata, si am fost placut impresionata ce am vazut acolo, in timpul asta.
Persoane aflate in carucior care pur si simplu traiesc, lucreaza, a caror atitudine nu tradeaza nicio secunda handicapul. Pentru ca au ce le trebuie sa faca asta, se pot deplasa fara probleme in cadrul fundatiei. Exista rampe peste tot, acolo unde sunt scari este si lift. Nu stiu cum sa explic asta... chiar sunt persoane ca toate celelalte, la care in niciun caz nu m-as putea uita diferit (asa cum se uita lumea la mine pe strada ca merg cu un baston). Pentru ca ei se simt in largul lor, ei se simt independenti, si atunci atitudinea lor reflecta asta. Si nu inspira mila. Inspira... normalitate. 

Handicapul? Sa nu poti sa faci pentru tine si in general, lucruri de zi cu zi.Si asa cum persoane care nu au nicio problema cu mersul prefera sa parcheze masina in buza restaurantului , ceea ce gasim ca normalitate,la fel persoane care nu se pot deplasa pot face toate lucrurile de care au nevoie, doar daca spatiul este adaptat nevoilor lor.


In Romania, daca am lua oricare din persoanele cu dizabilitati de acolo, si am duce-o , sa spunem, in Romana - centrul capitalei, probabil ca ar inspira mila, pentru cei mai multi dintre trecatori. De ce? Nu neaparat ca isi doreste sa inspire mila, ci ca, la modul propriu ar fi neajutorata: neajutorata cand ar trebui sa urce in autobuz (desi mijloacele de transport in comun ar trebui sa fie adaptate), neajutorata sa ia metroul ( din cate stiu eu, nu exista lift de la Romana pana pe peron), neajutorata daca si-ar dori macar sa mearga de la metrou pana la ASE, de exemplu, pentru ca nu ar putea urca si cobori bordurile. 

Aici, statiile de metrou cu lift pentru persoane cu dizabilitati Lista
 
Nu mai vorbesc de alte cartiere, unde mai sunt si masini parcate pe trotuar si oricum nu exista nicio sansa de a urca sau a cobori bordurile, chiar si daca, printr-o minune, exista rampe de acces.

Eu am avut nevoie de carucior pana acum doar o perioada foarte scurta. Totusi, am vazut ce inseamna limitarile impuse de infrastructura.
Daca atunci cand ma gandesc la o persoana cu dizabilitati, simt tristete, este din cauza vietii la care sunt supuse aceste persoane in Romania, in primul rand. Nu este imposibil, de exemplu, sa te angajezi in orice companie, dar incearca sa te angajezi in Piata Victoriei, unde este atat de aglomerat mereu. Rampe de acces, clar nu sunt peste tot, asa ca daca firma respectiva nu are parcare subterana, lift de acces de la subsol pana in birou, fara "capcane" la praguri, este o adevarata provocare.

Mai apare si problema mentalitatii. De multe ori, persoanele cu dizabilitati refuza sa dea ochii cu "lumea" tocmai din cauza privirilor, si al sentimentului de mila pe care, fara sa vrea, il genereaza. Desi asta este problema celor care aleg sa simta mila. Un sentiment inutil, din punctul meu de vedere, care nu ajuta pe nimeni, nici pe cel care il simte, nici pe persoana fata de care exista acest sentiment. Pana la urma, atunci cand simtim mila, speram sa treaca repede. Nimeni nu isi doreste acest sentiment, nu e ca si cand in loc sa ne gandim dimineata "ok, azi voi fi fericit, imi doresc sa rad toata ziua", gandim "azi imi doresc sa imi fie mila" !!. 

Asta este o fateta a mentalitatii.

O fateta , poate si mai neplacuta, este cea a preconceptiilor legate de persoanele cu dizabilitati. Desi acum se vorbeste muuult mai mult ca in trecut de integrare, de multe ori se vorbeste de integrare pana la un punct. Pana la punctul in care nu ne afecteaza personal, viata personala. Ok, da, persoanele cu dizabilitati pot sa munceasca, ar trebui sa se plimbe, atata timp cat nu sunt "cu mine in casa". Multi parinti le spun copiilor, referitor poate la un eventual partener "sa nu imi vii acasa cu asa ceva!". Nu vreau sa intru in discutii de genul "dragostea invinge", sau "orice este posibil", este doar un indicator al faptului ca totusi, persoanele cu dizabilitati nu sunt tratate fara discriminare, iar daca sunt, asta este doar pana la un punct.

Nu contest faptul ca a trai alaturi de o persoana cu dizabilitati poate fi dificil. Ma uit uneori la Ionut, doar cand mergem la cumparaturi. Cand ne intoarcem, el tine cate un bax de apa in fiecare mana, o sacosa mare cu ce am mai luat, ghizdanul cu laptop daca vine de la munca, eventual si geanta de la sala, iar eu il ajut doar carandu-ma pe mine , pentru ca nu pot mai mult :)). Este o imagine funny, mai ales ca de multe ori, ma mai si sprijina. Iar noi suntem cazul fericit, in care el se duce la sala si poate sa care atat. Poate in unele familii, femeia este cea care este alaturi de persoana care are genul asta de nevoi. 
Cu siguranta este dificil si din punct de vedere psihic, si moral. De aceea, cred ca nu oricine poate face asta. Dar in acelasi timp, nu oricine poate iubi un soldat in armata, care pleaca mereu de acasa si ca job, isi pune viata in pericol. Si asta e ok. Ce nu e ok, este sa ingradim vietile altora din cauza mentalitatii.

Da, persoanele cu dizabilitati au nevoie de ajutor. Dar nu cred ca este cineva care nu are. Ajutor de orice fel. Poate unii din noi simtim ca nu putem merge mai departe fara masina (desi nu este nicio provocare fizica), nu vedem fara ochelari, sunt situatii in care avem nevoie de ajutor sa caram ceva doar pentru ca este prea greu.Sau sprijin moral. Faptul ca este nevoie de ajutor pentru lucruri la care majoritatea persoanelor nu au nevoie de ajutor nu inseamna mila din oficiu.
Cu dragoste,
Florenta