Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta adaptare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adaptare. Afișați toate postările

miercuri, 4 aprilie 2018

In Mall

Merg destul de rar la film. Sunt și foarte selectivă în ceea ce privește filmele, îmi ia destul de puțin să le ”desființez” ca fiind filme proaste, ceea ce de multe ori îi enervează prietenii mei. Asta e, avem gusturi diferite de cele mai multe ori.
Mai mult de atât, sunt și oarecum limitată în opțiunile mele pentru cinematograful în care aș vedea un film. Pentru că s-au dus zilele în care mergeai la Patria, unde cinematograful nu era mai mare decât un restaurant mai măricel și îmi permiteam să fac câțiva pași, acum să văd un film la Mall necesită un efort destul de mare - să merg de la parcare pînă la cinematograf. Chiar dacă aleg cel mai mic Mall din București, și am învățat cel mai scurt traseu acolo, în unele zile e pur și simplu prea greu, și de cele mai multe ori zic pas. Nu o dată am preferat să rămân acasă în timp ce Ionuț cu prietenii noștri au mers la film. Mă consolează faptul că la cele mai multe din filme, oricum aș rămâne acasă, considerându-mă mai câștigată citind dintr-o carte în timpul ăla.

M-a dus în spate și în Thassos
Când chiar e un film pe care îmi doresc să îl văd, o să trag de mine. Așa a fost weekendul trecut: am găsit filmul - The Post, un film despre libertatea presei, o situație în care documente strict secrete de la Pentagon ajung în mâinile presei, și cum autoritățile gestionează asta. Am găsit și prietenii cu care să mergem, și eram chiar entuziasmată să văd filmul ăsta. Totuși, filmul rula de ceva vreme, așa că nu l-am găsit deloc la cinematograful unde merg de obicei. Rula doar la cinematografe unde era foarte mult de mers. Ce-i drept, Ionuț m-a mai dus în spate prin Mall când nu mai puteam să merg după film, și deși transformăm asta în ceva amuzant de fiecare dată (mai ales când îi pun piedică cu bastonul în timp ce sunt în cârca lui - ca să facem lucrurile mai interesante, mai provocatoare), la final nu este prea comod pentru niciunul din noi. 

Așa cum am decis, în general, să fiu selectivă cu filmele la care merg, cu oamenii cu care stau etc, la fel am decis să nu mă mai privez de lucruri care îmi plac. Cum ar fi să merg la un film bun... sau într-o călătorie, oriunde în lumea asta.

Și pentru că am primit de la A.P.A.N. un scaun rulant, m-am hotărât să îl folosesc. Deși pot să merg pe distanțe scurte, nu am energia să ”bat” Mallurile pentru un film. Așa că am pus căruciorul în mașină și ne-am hotărât să vedem cum este.
Și a fost ok. Dacă nu iau în considerare că locurile pentru dizabilități erau ocupate. S-a eliberat unul din ele care era ocupat de scutere de la Pizzahutdelivery.
În primă fază, pentru că Ionuț a ”alergat” aproape cu mine, cu o viteză cu care eu nu am mai mers de ani de zile, am ajuns de la parcare la cinema într-o secundă. Mi s-a părut că deși este Mallul mai mare față de cel în care merg de obicei, cinematograful e mai aproape de parcare și nu e mult de mers. Fals, bineînțeles. Până nu mi-au confirmat prietenii noștri că e de fapt muuult mai departe, am stăruit.
În sala de cinema, a trebuit să las căruciorul și să urc scările până la locurile noastre. Ok, dacă nu aș fi putut să merg deloc, puteam sta pe primul rând, dar nimeni nu se poate bucura de film pe primul rând. Și nu înțeleg de ce persoanele cu dizabilități trebuie să fie dezavatajate.
Probabil, spre deosebire de alte locuri din București, mallurile sunt mai adaptate pentru persoane cu dizabilități, cu toate astea suntem departe de o țară civilizată. Spre exemplu Londra sau Paris. Da, știu, absurd să ne comparăm... 
Totuși, filmul super bun :)

La ieșirea din cinematograf, ca și la intrare, sunt câteva scări. Puține, nu a fost problemă să le urc când am ajuns. Totuși, la plecare, ne-am hotărât să încercăm platforma pentru scaune rulante, pentru eventuale situații viitoare. Platforma nu funcționează decât cu cheie, pe care un responsabil al cinematografului o are. L-a căutat Ionuț și am făcut rost de cheie imediat. Dacă eram singură, ar fi fost mai complicat și m-aș fi agitat puțin. Motivul pentru care cheia nu este mereu acolo este că se fură, după cum ne-au spus responsabilii cinematografului. Ceea ce e destul de trist, dar bănuiesc că este vorba de aceeași mentalitate pentru care se ocupă și locurile de parcare destinate persoanelor cu dizabilități. 




Un alt avantaj al faptului că am fost cu scaun rulant în Mall a fost că după film, am putut să mă plimb pe la niște magazine. Asta în sine e super experiență, având în vedere că acum îmi cumpar haine și pantofi doar online. Și sunt îndrăgostită de pantofii găsiți acolo!



Per total, pentru mine a fost o experiență ok, dar sunt conștientă cât de important este că totuși pot să mă deplasez. Cred că m-aș fi stresat destul de tare dacă trebuia să mă agit să caut pe cineva să mă ajute la scări și cu siguranță nu mi-ar fi convenit să văd filmul din rândul 1. Nu mai vorbesc de parcare. 
În orice caz, sunt mândră de mine că am acceptat scaunul rulant pentru situații în care mi-ar fi prea greu să merg și că, dacă au fost priviri ciudate în Mall, nici nu le-am observat. Eram prea ocupată să îmi văd de viața și distracția mea :).
Cu dragoste,
Florența

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Normalitate

 5 Octombrie 2016

Astazi am fost la fundatia Motivation, unde mi-am adaptat masina, astfel incat sa pot frana si accelera utilizand o maneta. Pentru ca mi-am schimbat masina acum ceva timp, si desi ma simt bine acum sa conduc, pentru siguranta, vreau sa am si optiunea asta. In plus, nu vreau sa fiu iar in situatia in care nu ies din casa, din cauza unui puseu.

Am asteptat cam patru ore pana a fost gata, si am fost placut impresionata ce am vazut acolo, in timpul asta.
Persoane aflate in carucior care pur si simplu traiesc, lucreaza, a caror atitudine nu tradeaza nicio secunda handicapul. Pentru ca au ce le trebuie sa faca asta, se pot deplasa fara probleme in cadrul fundatiei. Exista rampe peste tot, acolo unde sunt scari este si lift. Nu stiu cum sa explic asta... chiar sunt persoane ca toate celelalte, la care in niciun caz nu m-as putea uita diferit (asa cum se uita lumea la mine pe strada ca merg cu un baston). Pentru ca ei se simt in largul lor, ei se simt independenti, si atunci atitudinea lor reflecta asta. Si nu inspira mila. Inspira... normalitate. 

Handicapul? Sa nu poti sa faci pentru tine si in general, lucruri de zi cu zi.Si asa cum persoane care nu au nicio problema cu mersul prefera sa parcheze masina in buza restaurantului , ceea ce gasim ca normalitate,la fel persoane care nu se pot deplasa pot face toate lucrurile de care au nevoie, doar daca spatiul este adaptat nevoilor lor.


In Romania, daca am lua oricare din persoanele cu dizabilitati de acolo, si am duce-o , sa spunem, in Romana - centrul capitalei, probabil ca ar inspira mila, pentru cei mai multi dintre trecatori. De ce? Nu neaparat ca isi doreste sa inspire mila, ci ca, la modul propriu ar fi neajutorata: neajutorata cand ar trebui sa urce in autobuz (desi mijloacele de transport in comun ar trebui sa fie adaptate), neajutorata sa ia metroul ( din cate stiu eu, nu exista lift de la Romana pana pe peron), neajutorata daca si-ar dori macar sa mearga de la metrou pana la ASE, de exemplu, pentru ca nu ar putea urca si cobori bordurile. 

Aici, statiile de metrou cu lift pentru persoane cu dizabilitati Lista
 
Nu mai vorbesc de alte cartiere, unde mai sunt si masini parcate pe trotuar si oricum nu exista nicio sansa de a urca sau a cobori bordurile, chiar si daca, printr-o minune, exista rampe de acces.

Eu am avut nevoie de carucior pana acum doar o perioada foarte scurta. Totusi, am vazut ce inseamna limitarile impuse de infrastructura.
Daca atunci cand ma gandesc la o persoana cu dizabilitati, simt tristete, este din cauza vietii la care sunt supuse aceste persoane in Romania, in primul rand. Nu este imposibil, de exemplu, sa te angajezi in orice companie, dar incearca sa te angajezi in Piata Victoriei, unde este atat de aglomerat mereu. Rampe de acces, clar nu sunt peste tot, asa ca daca firma respectiva nu are parcare subterana, lift de acces de la subsol pana in birou, fara "capcane" la praguri, este o adevarata provocare.

Mai apare si problema mentalitatii. De multe ori, persoanele cu dizabilitati refuza sa dea ochii cu "lumea" tocmai din cauza privirilor, si al sentimentului de mila pe care, fara sa vrea, il genereaza. Desi asta este problema celor care aleg sa simta mila. Un sentiment inutil, din punctul meu de vedere, care nu ajuta pe nimeni, nici pe cel care il simte, nici pe persoana fata de care exista acest sentiment. Pana la urma, atunci cand simtim mila, speram sa treaca repede. Nimeni nu isi doreste acest sentiment, nu e ca si cand in loc sa ne gandim dimineata "ok, azi voi fi fericit, imi doresc sa rad toata ziua", gandim "azi imi doresc sa imi fie mila" !!. 

Asta este o fateta a mentalitatii.

O fateta , poate si mai neplacuta, este cea a preconceptiilor legate de persoanele cu dizabilitati. Desi acum se vorbeste muuult mai mult ca in trecut de integrare, de multe ori se vorbeste de integrare pana la un punct. Pana la punctul in care nu ne afecteaza personal, viata personala. Ok, da, persoanele cu dizabilitati pot sa munceasca, ar trebui sa se plimbe, atata timp cat nu sunt "cu mine in casa". Multi parinti le spun copiilor, referitor poate la un eventual partener "sa nu imi vii acasa cu asa ceva!". Nu vreau sa intru in discutii de genul "dragostea invinge", sau "orice este posibil", este doar un indicator al faptului ca totusi, persoanele cu dizabilitati nu sunt tratate fara discriminare, iar daca sunt, asta este doar pana la un punct.

Nu contest faptul ca a trai alaturi de o persoana cu dizabilitati poate fi dificil. Ma uit uneori la Ionut, doar cand mergem la cumparaturi. Cand ne intoarcem, el tine cate un bax de apa in fiecare mana, o sacosa mare cu ce am mai luat, ghizdanul cu laptop daca vine de la munca, eventual si geanta de la sala, iar eu il ajut doar carandu-ma pe mine , pentru ca nu pot mai mult :)). Este o imagine funny, mai ales ca de multe ori, ma mai si sprijina. Iar noi suntem cazul fericit, in care el se duce la sala si poate sa care atat. Poate in unele familii, femeia este cea care este alaturi de persoana care are genul asta de nevoi. 
Cu siguranta este dificil si din punct de vedere psihic, si moral. De aceea, cred ca nu oricine poate face asta. Dar in acelasi timp, nu oricine poate iubi un soldat in armata, care pleaca mereu de acasa si ca job, isi pune viata in pericol. Si asta e ok. Ce nu e ok, este sa ingradim vietile altora din cauza mentalitatii.

Da, persoanele cu dizabilitati au nevoie de ajutor. Dar nu cred ca este cineva care nu are. Ajutor de orice fel. Poate unii din noi simtim ca nu putem merge mai departe fara masina (desi nu este nicio provocare fizica), nu vedem fara ochelari, sunt situatii in care avem nevoie de ajutor sa caram ceva doar pentru ca este prea greu.Sau sprijin moral. Faptul ca este nevoie de ajutor pentru lucruri la care majoritatea persoanelor nu au nevoie de ajutor nu inseamna mila din oficiu.
Cu dragoste,
Florenta