Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta scaun rulant. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scaun rulant. Afișați toate postările

miercuri, 4 aprilie 2018

In Mall

Merg destul de rar la film. Sunt și foarte selectivă în ceea ce privește filmele, îmi ia destul de puțin să le ”desființez” ca fiind filme proaste, ceea ce de multe ori îi enervează prietenii mei. Asta e, avem gusturi diferite de cele mai multe ori.
Mai mult de atât, sunt și oarecum limitată în opțiunile mele pentru cinematograful în care aș vedea un film. Pentru că s-au dus zilele în care mergeai la Patria, unde cinematograful nu era mai mare decât un restaurant mai măricel și îmi permiteam să fac câțiva pași, acum să văd un film la Mall necesită un efort destul de mare - să merg de la parcare pînă la cinematograf. Chiar dacă aleg cel mai mic Mall din București, și am învățat cel mai scurt traseu acolo, în unele zile e pur și simplu prea greu, și de cele mai multe ori zic pas. Nu o dată am preferat să rămân acasă în timp ce Ionuț cu prietenii noștri au mers la film. Mă consolează faptul că la cele mai multe din filme, oricum aș rămâne acasă, considerându-mă mai câștigată citind dintr-o carte în timpul ăla.

M-a dus în spate și în Thassos
Când chiar e un film pe care îmi doresc să îl văd, o să trag de mine. Așa a fost weekendul trecut: am găsit filmul - The Post, un film despre libertatea presei, o situație în care documente strict secrete de la Pentagon ajung în mâinile presei, și cum autoritățile gestionează asta. Am găsit și prietenii cu care să mergem, și eram chiar entuziasmată să văd filmul ăsta. Totuși, filmul rula de ceva vreme, așa că nu l-am găsit deloc la cinematograful unde merg de obicei. Rula doar la cinematografe unde era foarte mult de mers. Ce-i drept, Ionuț m-a mai dus în spate prin Mall când nu mai puteam să merg după film, și deși transformăm asta în ceva amuzant de fiecare dată (mai ales când îi pun piedică cu bastonul în timp ce sunt în cârca lui - ca să facem lucrurile mai interesante, mai provocatoare), la final nu este prea comod pentru niciunul din noi. 

Așa cum am decis, în general, să fiu selectivă cu filmele la care merg, cu oamenii cu care stau etc, la fel am decis să nu mă mai privez de lucruri care îmi plac. Cum ar fi să merg la un film bun... sau într-o călătorie, oriunde în lumea asta.

Și pentru că am primit de la A.P.A.N. un scaun rulant, m-am hotărât să îl folosesc. Deși pot să merg pe distanțe scurte, nu am energia să ”bat” Mallurile pentru un film. Așa că am pus căruciorul în mașină și ne-am hotărât să vedem cum este.
Și a fost ok. Dacă nu iau în considerare că locurile pentru dizabilități erau ocupate. S-a eliberat unul din ele care era ocupat de scutere de la Pizzahutdelivery.
În primă fază, pentru că Ionuț a ”alergat” aproape cu mine, cu o viteză cu care eu nu am mai mers de ani de zile, am ajuns de la parcare la cinema într-o secundă. Mi s-a părut că deși este Mallul mai mare față de cel în care merg de obicei, cinematograful e mai aproape de parcare și nu e mult de mers. Fals, bineînțeles. Până nu mi-au confirmat prietenii noștri că e de fapt muuult mai departe, am stăruit.
În sala de cinema, a trebuit să las căruciorul și să urc scările până la locurile noastre. Ok, dacă nu aș fi putut să merg deloc, puteam sta pe primul rând, dar nimeni nu se poate bucura de film pe primul rând. Și nu înțeleg de ce persoanele cu dizabilități trebuie să fie dezavatajate.
Probabil, spre deosebire de alte locuri din București, mallurile sunt mai adaptate pentru persoane cu dizabilități, cu toate astea suntem departe de o țară civilizată. Spre exemplu Londra sau Paris. Da, știu, absurd să ne comparăm... 
Totuși, filmul super bun :)

La ieșirea din cinematograf, ca și la intrare, sunt câteva scări. Puține, nu a fost problemă să le urc când am ajuns. Totuși, la plecare, ne-am hotărât să încercăm platforma pentru scaune rulante, pentru eventuale situații viitoare. Platforma nu funcționează decât cu cheie, pe care un responsabil al cinematografului o are. L-a căutat Ionuț și am făcut rost de cheie imediat. Dacă eram singură, ar fi fost mai complicat și m-aș fi agitat puțin. Motivul pentru care cheia nu este mereu acolo este că se fură, după cum ne-au spus responsabilii cinematografului. Ceea ce e destul de trist, dar bănuiesc că este vorba de aceeași mentalitate pentru care se ocupă și locurile de parcare destinate persoanelor cu dizabilități. 




Un alt avantaj al faptului că am fost cu scaun rulant în Mall a fost că după film, am putut să mă plimb pe la niște magazine. Asta în sine e super experiență, având în vedere că acum îmi cumpar haine și pantofi doar online. Și sunt îndrăgostită de pantofii găsiți acolo!



Per total, pentru mine a fost o experiență ok, dar sunt conștientă cât de important este că totuși pot să mă deplasez. Cred că m-aș fi stresat destul de tare dacă trebuia să mă agit să caut pe cineva să mă ajute la scări și cu siguranță nu mi-ar fi convenit să văd filmul din rândul 1. Nu mai vorbesc de parcare. 
În orice caz, sunt mândră de mine că am acceptat scaunul rulant pentru situații în care mi-ar fi prea greu să merg și că, dacă au fost priviri ciudate în Mall, nici nu le-am observat. Eram prea ocupată să îmi văd de viața și distracția mea :).
Cu dragoste,
Florența

luni, 2 octombrie 2017

Ferește-te, omule, că n-ai piese de schimb

L-am cunoscut pe Ionuț Nițu chiar la intrarea în parcul unde îmi fac eu veacul în zilele frumoase. Urma să îmi petrec o dimineață de weekend, ca multe altele, pe bancă, citind despre psihoterapie- ”Beyond Empathy”, R. Erskine. Tocmai ieșind din parc, îndreptându-se în partea opusă, a aruncat o ultimă privire și m-a văzut. Foarte natural, pentru că m-a văzut în baston, m-a întrebat zâmbind: ”Ce ai pățit?”.

Era prima dată când îl vedeam. Era pentru prima dată când vedeam pe cineva în parc, în cartier, mergând neînsoțit, în carucior. Am devenit extrem de curioasă, cum se întâmplă în general când simți că cineva trăiește experiențe oarecum similare, M-am apropiat și am schimbat două cuvinte: Ionuț are ca și mine, treizeci de ani, și a ajuns în cărucior în urma unui accident de mașină. Am făcut schimb de facebook să rămânem în contact, și o săptămână mai târziu, ne-am întâlnit în același parc, să îmi răspundă la toate întrebările pe care voiam să i le pun.

Mereu este vorba de o experiență tragică atunci când spui ”accident de mașină”. Îmi amintesc când am mai zgâriat mașina după ce abia îmi luasem carnetul, și deși nimeni nu pățea nimic, o consideram o apocalipsă. Nu mai vorbesc de Accident... Așa că discuția cu Ionuț m-a impactat foarte mult, începând de la cum s-a întamplat totul. 

El a fost în comă timp de trei săptămâni după accidentul din 2007, cu multiple răni, plămân perforat, cervicala și coloana vertebrală lezate, motiv pentru care acum este în scaunul cu rotile. După comă, coșmarul nu se termină. Uneori recuperarea este mai grea după ce te trezești. A urmat terapia intensivă, când l-au ținut sub observație, și îmi povește că îl legau pentru că în momentele în care efectele sedativelor încetau, smulgea branulele, sondele și firele legate de el. Își amintește doar frânturi din acea perioadă. 
Au urmat șase luni de singurătate, petrecute într-o singură cameră și hol, singurele locuri în care avea acces cu căruciorul. Mama sa, cu care locuiește în continuare, era la muncă de dimineață până seara. Despre relația cu mama sa, îmi spune : ”Nu trebuie să vorbim. Ne înțelegem din priviri”.
Tatăl a murit. Infarct. ”Cea mai ușoară moarte” - spune Ionuț. 

Cu toate acestea, încet-încet, viața își reia parcursul. 

Cei de la Bagdasar, spitalul unde a fost internat inițial, nici măcar nu i-au arătat cum să se transfere singur de pe scaun pe pat. A învățat să facă asta singur, ”de pe youtube”. 
Se duce la spitalul Elias acum, de două ori pe an, pentru analize și opinia specialistului. 
Recuperare - tot atunci, dar pentru că este self-study și învață singur ce are  de învățat, a găsit filmulețe și programe pe internet de gimnastică pasivă - pentru că nu își poate mișca picioarele. Petrece cam două ore pe zi, în fiecare zi, asigurându-se că face tot ce poate pentru a-și creștele șansele de a se recupera vreodată. Se urcă pe bicicleta medicală și pedalează mișcând picioarele cu ajutorul mâinilor. Are și spalier. ”Cu Dumnezeu înainte”, mi-a spus, când l-am întrebat care sunt șansele reale de recuperare.
Mai mult, în fiecare zi meditează. Meditația a descoperit-o anul acesta, în iulie, si urmează Metoda Silva. Simte că îl ajută, că îl echilibrează. Mi-a vorbit despre cum creierul se reprogramează cu ajutorul meditației.

În cărucior prin București

Îi spuneam că cele două săptămâni în care am fost în cărucior, în puseul din 2016, m-au făcut să mă întreb cum se poate descurca o persoană care este mereu în cărucior. Deși îmi era foarte greu, puteam să stau în picioare, și nu eram chiar imobilizată. Mai mult, în perioada respectivă nu ieșeam fără Ionuț (soțul meu, Ionuț, nu Ionuț cel din postare :) ). Am scris AICI despre lucruri pe care am putut să le observ eu ca fiind provocări, atunci când ai o dizabilitate.
Din fericire, Ionuț locuiește la casă, ceea ce îi ușurează viața oarecum. A învațat trasee, astfel încât să ajungă în siguranță unde are treabă, știe unde sunt rampe de acces și la ce magazine sunt case speciale (”La Mega-Image-ul de la Domeni nu sunt case speciale. E ciudat, pentru că ei vin dinafară. Oamenii nu prea îmi dau prioritate la coadă acolo”). Mai mult, o ”doamnă” care stătea la coadă în spatele lui i-a spus o dată să se grăbească, că ”ar trebui să se organizeze mai bine”. Altă dată, două cucoane și-au pus plasele chiar pe rampa de acces, făcând imposibilă deplasarea pe acolo. Fiind foarte implicate în conversația lor, nici nu auzeau că erau strigate să își mute plasele. 

Am vorbit despre cum oamenii în România nu sunt obișnuiți cu persoane cu dizabilități care să se plimbe singure. La drept vorbind, e nevoie de ceva curaj să te avânți să ieși din casă, considerând infrastructura adaptată persoanelor cu dizabilități care, de cele mai multe ori, lipsește. Apoi, este vorba de mentalitate. Vă spuneam că la sală, când m-am întors după o perioadă lungă, tocmai pentru că nu mă simțeam neapărat confortabil în baston, am devenit automat ”cea mai populară fată din școală”. Și asta pentru că acolo lumea este foarte drăguță. Totul se reduce însă la faptul că dacă apari în baston/ cărucior pe undeva, toate privirile vor fi pe tine, ca și când ești o ciudățenie a naturii.
Îți trebuie mult curaj să faci pasul, să îți reiei viața așa cum poți, după un puseu mai grav, sau un accident - cum a fost in cazul lui Ionuț, Și el face asta. Alege să înfrunte priviri, alege să ignore lipsa de compasiune a oamenilor: ”Am plăcerea de a asculta lumea și să fac ce vreau”.

Transportul public

Conform Legii 448/2006 , persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca oricine, la transport, acces la locuri de muncă, reconversie profesională etc.
Aceste două alineate mi s-au părut grăitoare:
Art. 4.
Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele
fizice şi juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să
garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi internaţionale în materie lacare România este parte.

Art. 5. -
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile folosite au următoarele semnificaţii:
1.acces neîngrădit al persoanei cu handicap -
accesul fără limitări sau restricţii la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional;
2.accesibilitate :ansamblul de măsuri şi lucrări de adaptare a mediului fizic, precum şi a mediului
informaţional şi comunicaţional conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap în societate;
3.adaptare :procesul de transformare a mediului fizic şi informaţional, a produselor sau sistemelor, pentru a le face disponibile şi persoanelor cu handicap;

Transportul în comun este ceva ce pe mine mă macină. Pentru că eu conduc și nu am mai folosit transportul în comun de ani de zile, de fiecare dată mă gândesc cu groază cum s-ar putea descurca cineva în condițiile acestea. Ionuț mi-a dat răspunsul: deși trolee-le nu sunt adaptate, autobuzele și tramvaiele mai noi (ex 41) au rampă. Șoferul, conform legii de mai sus, este obligat să faciliteze accesul, atunci când o persoană cu dizabilități așteaptă în stație.
După cum spune Ionuț, asta nu se întâmplă mereu. Mai mult, odată intrat în autobuz, șoferii mai uită că au cărucior în spate și trec de stație fără să coboare rampa. Există un buton în mașină care va aprinde un beculeț la șofer, să îl avertizeze să coboare rampa, dar majoritatea sunt deranjați de luminița care clipocește mereu și o acoperă. Așa că uită. Ionuț îmi spune că de cele mai multe ori, îl ajută oamenii din autobuz să coboare, și mereu se lasă cu scandal la șofer...

Noi o să schimbăm mentalități

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă. Pentru mine, personal, cineva de vârsta a treia reprezintă de cele mai multe ori o autoritate. Și am o problemă cu autoritatea în general. Devin foarte supusă și dacă nu îmi convine ceva, bombăn în sinea mea. Dar rareori îndrăznesc să contest fățiș un comportament. Știu că asta este problema mea, că atunci când ceva nu e corect, trebuie să o spunem, și învăț încet-încet să fac și asta. Din cauza asta pentru mine, incidentul de la Poștă a fost o mică victorie.
Mi s-a confirmat că ce percep eu ca ”autoritate” este greșit. Ionuț îmi spune că cei mai în vârstă sunt de cele mai multe ori nerespectuoși, indiferenți și chiar nesimțiți. Am o explicație psihologică referitoare la competiția între generații, dar nu despre asta e vorba aici.
Mai mult, mi-a povestit o întâmplare, când, la capătul autobuzului 282 la Basarab, pentru că nimeni nu se deranja să coboare rampa, a făcut-o o fată de 25 de ani. Iar ceilalți doar priveau.
În antiteză, mereu primește mai multă compasiune, respect și ajutor de la cei tineri.

Nu vom putea schimba lumea peste noapte. Dar avem nevoie de mici victorii. Nu degeaba se spune că schimbarea începe cu noi. La 60+ slabe șanse să se mai schimbe ceva. Sau poate... dar dacă noi, tinerii acestor vremuri, închidem ochii, refuzăm să mergem la vot, și nu facem cel mai mic pas pentru a îmbunătăți lucrurile, de ”mai sus” nu va pica nimic.

Îmi spune că nu suporta inițial să îl vadă lumea în căruț.Și-a făcut curaj, și face tot ce poate să facă astăzi, cu resursele pe care le are, cu infrastructura pe care o avem, cu oamenii din jur mai buni sau mai puțini buni.
Am fost onorată să îl cunosc pe Ionuț. A fost încă o dovadă că dacă vrei, se poate. Dacă vrei să îți continui viața, se poate. Este vorba de alegeri.
”Nu regreta nimic, totul e cu un scop”
îmi spune Ionuț zâmbind.
Cu dragoste,
Florența