Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

Se afișează postările cu eticheta mentalitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mentalitate. Afișați toate postările

marți, 11 octombrie 2016

Vorbim despre asta sau nu?

Cum decizi daca spui sau nu? Cand? Cui? Cum spui ca ai Scleroza Multipla? Cum o sa te priveasca familia, prietenii, colegii, sefii? Ce e in sufletul tau cand spui ca ai SM?


Mie mi-a luat 8 ani sa ma decid.Chiar si dupa opt ani, am facut asta numai fata de cei apropiati, treptat. Prietenele mele cele mai bune (colege de munca ce mi-au devenit cele mai bune prietene) stiau, vedeau ca se intampla ceva cu mine. Desi cand m-am angajat acolo si le-am cunoscut, aveam SM de patru ani, si simptomele se inrautateau incet incet, devenind din ce in ce mai vizibile, ele mi-au lasat spatiu intotdeauna. M-au intrebat ce este in neregula, si si-au dat repede seama ca nu eram dispusa sa vorbesc despre asta, asa ca nu au mai insistat. Iar eu am apreciat nespus, iar cand am fost pregatita, au aflat si nu m-au judecat nicio secunda (cel putin nu am simtit asta :P )

Am asteptat inca doi ani, pana m-am decis sa fac blogul public. De fapt , acela a fost momentul cand am simtit ca mi-am asumat.
Un filmulet despre asumarea diagnosticului de SM, si ce implica asta  pentru tinerii din Europa aici
copyright European Multiple Sclerosis Platform

Sa vorbesc despre asta? Nici acum nu vorbesc prea mult, totusi sunt dispusa sa raspund la intrebari atunci cand sunt intrebata. Si in timp, am observat cum, pana la urma, se reduce totul la mentalitate.

In primii ani, stateam departe de absolut oricine voia sa vorbeasca despre asta. Imi amintesc ca am fost intr-un schimb de experienta in Polonia, cu tineri cu SM. Sincer? M-am dus doar fiindca era prima ocazie pe care o aveam sa ajung in strainatate :). Pe atunci, visul meu cel mai mare era sa calatoresc. Poate si pentru ca in copilarie mi se parea ceva foarte indepartat, daca nu imposibil. Acolo am cunoscut multe persoane cu SM, straini in special, care erau dispusi sa vorbeasca despre asta cu atata usurinta. Ceea ce pentru mine era de neconceput. Preconceptiile cu care am fost crescuta imi spuneau ca daca vorbesc despre asta, ma victimizez, iar eu nu eram o victima! Din cauza asta, toti cei de acolo mi se parea ca se victimizeaza. Cu toate astea, a fost primul contact cu altfel de idei, si cunoscand acele persoane, care s-au dovedit a fi atat de speciale pentru mine, un sambure de "uite ca se poate" mi-a fost plantat in principii. 
Bineinteles, dupa acea experienta, tot au mai trecut multi ani, dar nu despre asta e vorba.

Am spus ca am SM cand m-am simtit pregatita. Nu inseamna ca pe unde ma duc, este cartea mea de vizita. Nu inseamna ca imi doresc sa fiu "Florenta, fata cu SM" si atat. Ok, pot fi "fata cu SM", care insa face atatea lucruri incat uita ca are SM. Si cei din jurul meu uita ca am SM. Ne amintim doar cand ma busesc de pereti cand imi pierd echilibrul (ceea ce se transforma mereu in ceva amuzant) sau cand imi aduc aminte ca m-am ridicat si am plecat fara baston, ca si cand nu ar fi nicio problema, si ma impiedic dupa primii doi pasi ( din nou, amuzant!). 

Ceea ce este mai important este ca, scriind despre asta, simt ca nu mai trebuie sa ma fofilez, ca las in aceste randuri toata presiunea pe care o simt. Si in acelasi timp, nu ma mai preocup ca "ma victimizez", pentru ca stiu, in interior, ca nu sunt si nu am fost niciodata o victima, si ca imi traiesc viata asa cum vreau. Pur si simplu traiesc cu asta, o accept, si nu numai ca nu ma impiedica sa imi urmez calea, m-a si ajutat sa ma descopar.

Mai mult, scriind despre asta, si despre cum am invatat si am vazut ca ma pot dezvolta din cauza si datorita SMului, imi doresc sa pot ajunge la cei care simt ca nu mai au putere, la cei care au nevoie de inca ceva sa mearga mai departe, sau pur si simplu la cei care sunt dispusi sa dea un click :)
Cu dragoste,
Florenta

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Normalitate

 5 Octombrie 2016

Astazi am fost la fundatia Motivation, unde mi-am adaptat masina, astfel incat sa pot frana si accelera utilizand o maneta. Pentru ca mi-am schimbat masina acum ceva timp, si desi ma simt bine acum sa conduc, pentru siguranta, vreau sa am si optiunea asta. In plus, nu vreau sa fiu iar in situatia in care nu ies din casa, din cauza unui puseu.

Am asteptat cam patru ore pana a fost gata, si am fost placut impresionata ce am vazut acolo, in timpul asta.
Persoane aflate in carucior care pur si simplu traiesc, lucreaza, a caror atitudine nu tradeaza nicio secunda handicapul. Pentru ca au ce le trebuie sa faca asta, se pot deplasa fara probleme in cadrul fundatiei. Exista rampe peste tot, acolo unde sunt scari este si lift. Nu stiu cum sa explic asta... chiar sunt persoane ca toate celelalte, la care in niciun caz nu m-as putea uita diferit (asa cum se uita lumea la mine pe strada ca merg cu un baston). Pentru ca ei se simt in largul lor, ei se simt independenti, si atunci atitudinea lor reflecta asta. Si nu inspira mila. Inspira... normalitate. 

Handicapul? Sa nu poti sa faci pentru tine si in general, lucruri de zi cu zi.Si asa cum persoane care nu au nicio problema cu mersul prefera sa parcheze masina in buza restaurantului , ceea ce gasim ca normalitate,la fel persoane care nu se pot deplasa pot face toate lucrurile de care au nevoie, doar daca spatiul este adaptat nevoilor lor.


In Romania, daca am lua oricare din persoanele cu dizabilitati de acolo, si am duce-o , sa spunem, in Romana - centrul capitalei, probabil ca ar inspira mila, pentru cei mai multi dintre trecatori. De ce? Nu neaparat ca isi doreste sa inspire mila, ci ca, la modul propriu ar fi neajutorata: neajutorata cand ar trebui sa urce in autobuz (desi mijloacele de transport in comun ar trebui sa fie adaptate), neajutorata sa ia metroul ( din cate stiu eu, nu exista lift de la Romana pana pe peron), neajutorata daca si-ar dori macar sa mearga de la metrou pana la ASE, de exemplu, pentru ca nu ar putea urca si cobori bordurile. 

Aici, statiile de metrou cu lift pentru persoane cu dizabilitati Lista
 
Nu mai vorbesc de alte cartiere, unde mai sunt si masini parcate pe trotuar si oricum nu exista nicio sansa de a urca sau a cobori bordurile, chiar si daca, printr-o minune, exista rampe de acces.

Eu am avut nevoie de carucior pana acum doar o perioada foarte scurta. Totusi, am vazut ce inseamna limitarile impuse de infrastructura.
Daca atunci cand ma gandesc la o persoana cu dizabilitati, simt tristete, este din cauza vietii la care sunt supuse aceste persoane in Romania, in primul rand. Nu este imposibil, de exemplu, sa te angajezi in orice companie, dar incearca sa te angajezi in Piata Victoriei, unde este atat de aglomerat mereu. Rampe de acces, clar nu sunt peste tot, asa ca daca firma respectiva nu are parcare subterana, lift de acces de la subsol pana in birou, fara "capcane" la praguri, este o adevarata provocare.

Mai apare si problema mentalitatii. De multe ori, persoanele cu dizabilitati refuza sa dea ochii cu "lumea" tocmai din cauza privirilor, si al sentimentului de mila pe care, fara sa vrea, il genereaza. Desi asta este problema celor care aleg sa simta mila. Un sentiment inutil, din punctul meu de vedere, care nu ajuta pe nimeni, nici pe cel care il simte, nici pe persoana fata de care exista acest sentiment. Pana la urma, atunci cand simtim mila, speram sa treaca repede. Nimeni nu isi doreste acest sentiment, nu e ca si cand in loc sa ne gandim dimineata "ok, azi voi fi fericit, imi doresc sa rad toata ziua", gandim "azi imi doresc sa imi fie mila" !!. 

Asta este o fateta a mentalitatii.

O fateta , poate si mai neplacuta, este cea a preconceptiilor legate de persoanele cu dizabilitati. Desi acum se vorbeste muuult mai mult ca in trecut de integrare, de multe ori se vorbeste de integrare pana la un punct. Pana la punctul in care nu ne afecteaza personal, viata personala. Ok, da, persoanele cu dizabilitati pot sa munceasca, ar trebui sa se plimbe, atata timp cat nu sunt "cu mine in casa". Multi parinti le spun copiilor, referitor poate la un eventual partener "sa nu imi vii acasa cu asa ceva!". Nu vreau sa intru in discutii de genul "dragostea invinge", sau "orice este posibil", este doar un indicator al faptului ca totusi, persoanele cu dizabilitati nu sunt tratate fara discriminare, iar daca sunt, asta este doar pana la un punct.

Nu contest faptul ca a trai alaturi de o persoana cu dizabilitati poate fi dificil. Ma uit uneori la Ionut, doar cand mergem la cumparaturi. Cand ne intoarcem, el tine cate un bax de apa in fiecare mana, o sacosa mare cu ce am mai luat, ghizdanul cu laptop daca vine de la munca, eventual si geanta de la sala, iar eu il ajut doar carandu-ma pe mine , pentru ca nu pot mai mult :)). Este o imagine funny, mai ales ca de multe ori, ma mai si sprijina. Iar noi suntem cazul fericit, in care el se duce la sala si poate sa care atat. Poate in unele familii, femeia este cea care este alaturi de persoana care are genul asta de nevoi. 
Cu siguranta este dificil si din punct de vedere psihic, si moral. De aceea, cred ca nu oricine poate face asta. Dar in acelasi timp, nu oricine poate iubi un soldat in armata, care pleaca mereu de acasa si ca job, isi pune viata in pericol. Si asta e ok. Ce nu e ok, este sa ingradim vietile altora din cauza mentalitatii.

Da, persoanele cu dizabilitati au nevoie de ajutor. Dar nu cred ca este cineva care nu are. Ajutor de orice fel. Poate unii din noi simtim ca nu putem merge mai departe fara masina (desi nu este nicio provocare fizica), nu vedem fara ochelari, sunt situatii in care avem nevoie de ajutor sa caram ceva doar pentru ca este prea greu.Sau sprijin moral. Faptul ca este nevoie de ajutor pentru lucruri la care majoritatea persoanelor nu au nevoie de ajutor nu inseamna mila din oficiu.
Cu dragoste,
Florenta