Cum decizi daca spui sau nu? Cand? Cui? Cum spui ca ai Scleroza Multipla? Cum o sa te priveasca familia, prietenii, colegii, sefii? Ce e in sufletul tau cand spui ca ai SM?
Mie mi-a luat 8 ani sa ma decid.Chiar si dupa opt ani, am facut asta numai fata de cei apropiati, treptat. Prietenele mele cele mai bune (colege de munca ce mi-au devenit cele mai bune prietene) stiau, vedeau ca se intampla ceva cu mine. Desi cand m-am angajat acolo si le-am cunoscut, aveam SM de patru ani, si simptomele se inrautateau incet incet, devenind din ce in ce mai vizibile, ele mi-au lasat spatiu intotdeauna. M-au intrebat ce este in neregula, si si-au dat repede seama ca nu eram dispusa sa vorbesc despre asta, asa ca nu au mai insistat. Iar eu am apreciat nespus, iar cand am fost pregatita, au aflat si nu m-au judecat nicio secunda (cel putin nu am simtit asta :P )
Am asteptat inca doi ani, pana m-am decis sa fac blogul public. De fapt , acela a fost momentul cand am simtit ca mi-am asumat.
Un filmulet despre asumarea diagnosticului de SM, si ce implica asta pentru tinerii din Europa aici
copyright European Multiple Sclerosis Platform
Sa vorbesc despre asta? Nici acum nu vorbesc prea mult, totusi sunt dispusa sa raspund la intrebari atunci cand sunt intrebata. Si in timp, am observat cum, pana la urma, se reduce totul la mentalitate.
In primii ani, stateam departe de absolut oricine voia sa vorbeasca despre asta. Imi amintesc ca am fost intr-un schimb de experienta in Polonia, cu tineri cu SM. Sincer? M-am dus doar fiindca era prima ocazie pe care o aveam sa ajung in strainatate :). Pe atunci, visul meu cel mai mare era sa calatoresc. Poate si pentru ca in copilarie mi se parea ceva foarte indepartat, daca nu imposibil. Acolo am cunoscut multe persoane cu SM, straini in special, care erau dispusi sa vorbeasca despre asta cu atata usurinta. Ceea ce pentru mine era de neconceput. Preconceptiile cu care am fost crescuta imi spuneau ca daca vorbesc despre asta, ma victimizez, iar eu nu eram o victima! Din cauza asta, toti cei de acolo mi se parea ca se victimizeaza. Cu toate astea, a fost primul contact cu altfel de idei, si cunoscand acele persoane, care s-au dovedit a fi atat de speciale pentru mine, un sambure de "uite ca se poate" mi-a fost plantat in principii.
Bineinteles, dupa acea experienta, tot au mai trecut multi ani, dar nu despre asta e vorba.
Am spus ca am SM cand m-am simtit pregatita. Nu inseamna ca pe unde ma duc, este cartea mea de vizita. Nu inseamna ca imi doresc sa fiu "Florenta, fata cu SM" si atat. Ok, pot fi "fata cu SM", care insa face atatea lucruri incat uita ca are SM. Si cei din jurul meu uita ca am SM. Ne amintim doar cand ma busesc de pereti cand imi pierd echilibrul (ceea ce se transforma mereu in ceva amuzant) sau cand imi aduc aminte ca m-am ridicat si am plecat fara baston, ca si cand nu ar fi nicio problema, si ma impiedic dupa primii doi pasi ( din nou, amuzant!).
Ceea ce este mai important este ca, scriind despre asta, simt ca nu mai trebuie sa ma fofilez, ca las in aceste randuri toata presiunea pe care o simt. Si in acelasi timp, nu ma mai preocup ca "ma victimizez", pentru ca stiu, in interior, ca nu sunt si nu am fost niciodata o victima, si ca imi traiesc viata asa cum vreau. Pur si simplu traiesc cu asta, o accept, si nu numai ca nu ma impiedica sa imi urmez calea, m-a si ajutat sa ma descopar.
Mai mult, scriind despre asta, si despre cum am invatat si am vazut ca ma pot dezvolta din cauza si datorita SMului, imi doresc sa pot ajunge la cei care simt ca nu mai au putere, la cei care au nevoie de inca ceva sa mearga mai departe, sau pur si simplu la cei care sunt dispusi sa dea un click :)
Cu dragoste,
Florenta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu