Sa acceptam. Sa ne schimbam viata

Scleroza Multipla nu inseamna izolare. Nu inseamna o viata traita mai putin , decat daca noi alegem asta. 

Stiu ca primul impuls este de retragere, de izolare, de a ne adanci in singuratate si depresie, atunci cand simtim ca al nostru corp nu mai colaboreaza cu noi, ca parca insasi viata noastra conspira impotriva noastra.

Ca pare ca atunci cand cei din jurul nostru ne ofera ajutor in diferite situatii din obligatie sau mai rau, din mila.Si atunci incepem sa ne hranim suferinta cu propriile ganduri, ne sabotam singuri alegand sa stam in casa, justificand atunci cand cei al caror ajutor il refuzam "nu stiu...ei nu stiu cum e". 

Bineinteles ca nu stiu cum e, nu stie nimeni cum este cu adevarat experienta noastra interna, nici macar cei care sufera de o conditie similara.Pentru ca fiecare dintre noi suntem unici, cu o istorie unica, suferinte individuale, intamplari mai mult sau mai putin fericite prin care am trecut, peste care se adauga si asta. Scleroza Multipla, cu toate limitarile ei, depresiile si gandurile negre asupra viitorului.

Si atunci da...cel mai simplu este sa alegem singuratatea, sa stam in casa, departe de ochii , eventual, plini de mila ai trecatorilor pe care i-am intalni daca am alege sa iesim la o plimbare in jurul blocului, sau in parc. Trecatori necunoscuti, care oricum, intr-o ora ar uita de noi pentru totdeauna. Vecini care ne-ar arunca o privire graitoare timp de 1 secunda, ochi care ar spune "saraca/saracul", si care in 20 minute s-ar intoarce la necazurile sau bucuriile lor, la familiile lor si vietile lor. Si noi, pentru acea secunda in care simtim ca ni se rapeste demnitatea, am alege sa traim in izolare, sa stam in casa. 

Dar cum ar fi sa nu facem asta? Cum ar fi sa ne schimbam putin perspectiva?

Pana la urma, nu avem cum sa controlam ce fac, ce gandesc, ce simt cei din jurul nostru. Putem doar sa controlam ce facem , gandim sau simtim noi. Cum ar fi daca, sa zicem, pentru a fi NOI fericiti, am trece peste orgolii, peste ambitii absurde ca "pot si singura, nu am nevoie de ajutor" atunci cand cineva ne ofera ajutor cand ne vede ca ne chinuim in mod evident cu o plasa de cumparaturi pe scari, am renunta la a ne lupta cu noi si corpul nostru, in favoarea unei vieti linistite, unor experiente care pot deveni frumoase, in loc de chinuitoare?

Initial, am fost atat de surprinsa cand am aflat ca pentru proiectul APAN afectiuni-neurodegenerative.ro, #La Plimbare cu SM, pentru care am inotat la Swimathon 2016, nu avem beneficiari suficienti. Am reusim sa strangem bani, sa adunam voluntari, dispusi sa asiste persoane cu SM in diferite activitati in care ar avea nevoie de ajutor (de la cumparaturi, plimbari in parc, terapie etc), dar nu avem beneficiari ?!. Chiar sunt oamenii asa independenti in Romania, care nu au nevoie de niciun fel de ajutor?

Apoi m-am gandit mai bine. Initial, mi s-a spus ca eu as fi unul din beneficiari. Reactia a fost de respingere instantanee. Eu nu am nevoie! Serios? Chiar nu am nevoie, sunt atat de independenta, pot sa merg oriunde fara ajutor? Stiu bine ca asta nu e adevarat. Aseara, de exemplu, dupa 1000 de ani, am fost la cumparaturi in Mall. Mult spus "la cumparaturi". Am intrat intr-un magazin de haine, de unde mi-am luat o bluza si o pereche de blugi. De ce dupa 1000 de ani? Pentru ca pur si simplu, sa merg la cumparaturi in Mall este un efort destul de mare pentru mine, asa ca am inceput sa imi iau haine online. Nu este nici pe departe la fel de distractiv, pierd toata distractia "shoppingului" cu prietenele, dar tot trebuie sa ma imbrac! Aseara, s-a nimerit efectiv sa ajungem in mall dupa o iesire cu prietenii in oras, si sa stam la o cafenea fix la intrarea intr-un magazin de haine. Din nou, s-a nimerit ca prietenele mele bune sa fie cu mine, asa ca m-au insotit in magazin.

Deci da, am nevoie de ajutor, si daca initial m-am simtit intr-un fel umilita la propunerea de a fi beneficiar, imi dau seama ca am un punct de vedere la fel de gresit. 

Motivul pentru care, intr-adevar, nu mi s-ar parea corect acum, ca eu sa fiu unul dintre beneficiari, este pur si simplu ca am considerat prea putin ca am trait in izolare vreodata, ca ma simt independenta financiar sa imi rezolv multe din probleme pe aceasta cale, si nu in ultimul rand, ca in jurul meu roiesc in fiecare zi o gramada de "ingerasi", care imi fac viata mult mai usoara. Pe de alta parte, pana la urma as putea sa accept, la gandul ca pentru ei este la fel de greu poate. Acest program isi propune sa le usureze viata si celor apropiati, pentru ca si pentru cei din jurul nostru este o problema reala, si ei trebuie de multe ori sa isi modifice programul in functie de noi si de nevoile noastre. Da, ne iubesc, si noi ii iubim, si tocmai din cauza asta ar trebui sa ne gandim si la ei.  

Cred ca asta este o atitudine care poate fi schimbata. Cred ca beneficiile pe care le-am avea acceptand ajutorul celor din jur ar fi mult superioare sentimentelor de dependenta, de "cersesc mila" pe care multi dintre noi ajungem sa le simtim la un moment dat. In primavara acestui an, cand am avut cel mai rau puseu de pana acum, dupa o destul de lunga perioada in care nu am iesit din casa, am acceptat ca Ionut sa ma scoata cu caruciorul la noi in parc. Si din acea seara, mi-am schimbat starea de spirit la 180 de grade. Pentru ca mi-am dat seama ca depind, in mare parte, de mine si de atitudinea mea, privirile celor care ma intalnesc pe strada, si de fapt, daca eu consider ca nu are de ce sa le fie mila de mine, atunci ce simt si gandesc ei este doar problema lor. Nu o sa imi refuz plimbarile in parc (dupa care sunt atat de disperata!) doar pentru ca cei din jur isi doresc sa simta mila. 

Asa ca, desi uneori abia ajung pe prima banca din parc, si cand o fac ma prabusesc, fericita ca am reusit sa parcurg drumul de la scara la parc, o sa continui sa ma duc cat de des pot sa citesc acolo :) Si cand o sa am nevoie de mai mult ajutor, o sa il cer, si o sa il accept, pentru ca am cu siguranta mai multe de invatat si sunt mai multe de trait afara, decat in casa!

Cu dragoste,

Florenta