Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 28 mai 2018

Cu Scleroză Multiplă în Africa: Insula Robben - despre forță și pace

Ziua 12

vedere de pe Insula Robben

După ce pe 7 Mai, când luasem biletele inițial, excursia pe insula Robben s-a anulat din cauza condițiilor meteo, mă cam speria gândul că poate nu vom reuși sa ajungem la închisoarea de maxima securitate unde Mandela a fost închis timp de 18 ani (din cei 27 în care a fost detinut politic).
Dar astăzi am avut noroc de vreme frumoasă în Cape Town, așa că la 10 dimineața eram în mașină, în drum spre port, de unde urma să luăm barca spre insulă.
Înainte să plecăm spre Africa, gândul la excursia asta m-a determinat să iau un cărucior. Citisem pe site că pentru a ajunge la insulă, se ia barca de la Poarta Nelson Mandela, iar în portul insulei, va fi “o scurtă plimbare până la autobuzele care merg la închisoare”.  “Scurtă plimbare” pentru unii înseamnă zece minute de mers pe jos. Eu uneori-de cele mai multe ori, mă odihnesc de trei ori și cele 10 minute devin 30. Așa că am ales să nu risc când e vorba de Africa de Sud, așa că am luat un scaun rulant după mine. Întâmplator, scurta plimbare chiar a fost scurtă, erau vreo 200 de metri de la barcă până la autobuze.

Excursia la Robben Island a fost printre primele activități pe care le-am planificat. Am citit pe nerăsuflate, în 2012, cartea “Calea lui Mandela”, scrisă de Richard Stengel. A fost într-un moment în care îmi cautam cu disperare o inspirație, o sursă de putere, un exemplu viu care să ilustreze că tot ce avem nevoie este în sufletul nostru, în noi, și că din suferință se pot naște lucruri minunate. Povestea lui Mandela, lupta sa împotriva Apartheidului, descrie cel mai bine cum îți poți păstra/descoperi pacea în suflet, chiar în fața unor încercări dure. Sau cel puțin asta am înțeles eu din povestea lui, printre multe altele.
Pentru mine, perioada aceea a fost cea în care încetasem să mai sper la o salvare, dar aveam totuși nevoie de o resursă. Cele “15 lectii despre viață, iubire și curaj” au fost resursa mea, atunci.
Curtea închisoarii din exterior

Insula Robben se află în Golful Table, la aprox. șapte km în vestul coastei Bloubergstrand, Cape Town. Numele insulei provine din olandeză, și înseamna “focă”. Când ne-am întors din excursie, am și văzut câteva foci :). 

celula lui Mandela
Nelson Mandela a fost detinut politic în cei 27 de ani în care a fost închis pentru lupta sa împotriva Apartheidului, acel sistem politic din Africa de Sud care se baza pe supremația albilor și discriminarea rasială a oamenilor de culoare și negri. Legile instituite în 1948 interziceau mariajul între un alb și un non-alb, și promovau o separare totală (de la cartiere rezidențiale, la acces în scoli, restaurante etc). 
Inițial, la închisoarea de maximă securitate din Robben Island, deținuții politici erau închiși în aceleași condiții ca și criminalii, violatorii. 
Mai târziu, prizonierii politici au fost separați de criminali fiind considerați chiar mai periculoși: reprezentau o amenințare pentru Guvern, și anume pentru Partidul Național, care instaurase Apartheidul.

Ghidul nostru în prima celulă vizitată
Ceea ce a fost și mai impresionant în acest tur a fost povestea ghidului nostru. Deținut politic la rândul lui la Robben Island pentru 7 ani, a ajuns să își spună povestea în fața vizitatorilor închisorii, ca terapie pentru depășirea traumelor suferite. Avea 24 de ani când a fost închis pentru că facea parte din ANC- African National Congress (fondat în 1912, cu misiunea principală de a înapoia dreptul de vot pentru persoanele de culoare. În 1994, Nelson Mandela este ales președintele Africii de Sud, făcând parte din ANC).
A fost de-a dreptul emoționant să îl ascultăm pe ghidul nostru: ne-a povestit despre torturile prin care a trecut, condițiile din închisoare, activitățile pe care le aveau în închisoare, dar și cum făceau schimb de informații între secțiunile închisorii sau cum a reușit Mandela să își scoată manuscrisul din închisoare pe părți, trimis și publicat în Anglia, în timp ce era încă închis (Long Walk to freedom).
A urmat o sesiune de întrebări. L-am întrebat de cât timp a avut nevoie ca să reușească să vorbească despre asta (psihologul din mine!). “-Ani...”. “-Terapie?Ați făcut?”. ”-Am făcut o ședință. M-a ajutat să înțeleg că doar vorbind despre asta voi putea face pace cu trecutul. Pentra asta, trebuie să “le scot din mine, să le dau afară-suferințele, torturile,  chinul”.
Ne-a povestit că la primul tur pe care l-a avut, era blocat. Nu putea spune nimic și că din fericire, oamenii au început să pună întrebari. Pe parcurs, a devenit mai ușor.
L-am mai întrebat daca Guvernul a făcut/face ceva pentru reintegrarea lor. Nimic. El lucrează aici. Dintre foștii prizonieri care mai trăiesc... unii nu au case, nu au pe nimeni, nimic...
Ghidul nostru. Înainte de a ne lua la revedere, în curtea închisorii
La ieșire din curtea închisorii, mi-au dat lacrimile când i-am strâns mâna.  Ne-am luat la revedere.

A urmat un tur al insulei cu autocarul. Cei care lucrează pe insula pot locui aici cu familiile lor, ca ghidul nostru de la închisoare. Mă întreb de câtă tărie ai nevoie să te întorci zi de zi acolo, unde ai petrecut cei mai grei ani din viață. Să locuiești cu familia lângă închisoarea de maximă securitate, pe aceeași insula mică unde ai fost încarcerat șapte ani de zile. 

Insula a mai servit ca azil pentru bolnavi psihici, bolnavi cu cu boli cronice (aici m-am simțit putin vizată, ca de fiecare dată când vine vorba de asta!), leproși (toate clădirile care au servit drept adăpost pentru leproși au fost arse. Cea de pe insula Robben nu)
Azil unde erau izolați leproșii
fosta școală
Pentru că acum este locuită- în jur de 100 de oameni!- s-a pus problema de școli. La un moment dat a existat o școală, la care veneau și copii de pe țărm, dar condițiile meteo erau hotărâtoare, iar uneori copiii pierdeau și o săptămână de școală pentru că nu circulau bărcile. Acum, copiii de pe insula iau barca pentru a merge la școală pe continent.

Poate în mare parte, citisem despre poveștile despre insula Robben. Dar să fiu acolo, să le ascult venind de la un fost deținut, să văd locurile... a fost într-adevar o experiență inedită. 

Mandela a luptat împotriva Apartheidului. Când a fost eliberat din închisoare și a câștigat alegerile prezindențiale din Africa de Sud, țara mocnea de ură și de furie împotriva celor care provocaseră atâta suferință oamenilor negri și de culoare în trecut. Mandela primea mesaje de la popor, îndemnând la și mai multă ură, răzbunare. ”Nu pace!”. Copii mureau pe stradă, prinși în revolte civile. 
Atunci Mandela, într-un comunicat de presă și apariție televizată, a spus:
 ”Pacea e singura soluție”.

Asta cred și eu, astăzi, în cu totul alt context.
Mai mult de atât, 

We must never forget! 
Nu trebuie să uităm niciodată ce s-a întâmplat acolo!
Cu dragoste,
Florența

miercuri, 23 mai 2018

Cu Scleroză Multiplă în Africa - Safari, Vinăriile din Franchhoek și caii din Paradis


Peisaje minunate cu viță de vie

A doua zi din safari a fost super full. După ce nu dormisem toată noaptea, “multumită” unui ceai de Rooibos pe care l-am băut seara la gura focului, la cinci jumate am fost în picioare pentru safariul de dimineață. La ora cinci jumate. În același timp, cinci grade Celsius! Nah, în Africa e iarnă... Totuși, a avut și frigul farmecul lui, nu aș fi crezut! În a doua zi de safari am văzut girafe, elefanți, zebre, și iar struti și gazele (springbok), pe care le văzuserăm și seara.


Zebrele traversau drumul liniștite în Aquila Safari
Am căutat ceva timp elefanții, dar i-am găsit- Aquila Safari
 
am avut ceva emotii la lei
Imprevizibil, neplanificat, am ajuns în Franchoek, un orășel care era în drumul nostru de întoarcere din rezervația de unde am făcut safari. Să vă povestesc.
Am început să îmi scriu în jurnal pe o bancă de la pensiunea unde ne-am cazat pentru o noapte, cu un peisaj minunat în față, în superbul orășel Franchhoek. ,
Văd via, iar în spatele ei, munți. E așa răcoare că îmi ies aburi din gură. 
la Pensiunea Auberge La Dauphine

Este nici 8,30 dimineața. După noaptea de la safari, în care nu am închis un ochi,am dormit așa bine! Am fost ca într-o mini-comă, de la șapte seara până acum. 
Am adormit cu gândul la Janet Jackson, și melodia “Together again”, de care mi-am adus aminte pe drumul dinspre safari spre Franchhoek. O melodie pe care nu am mai ascultat-o de când eram mică. Melodia pe care am decis, la unsprezece ani, când a aparut, că vreau să merg în Africa. Că trebuie să ajung în Africa!
 
Că este încă în playlistul celor de la KFm, radioul din Capetown pe care l-am ascultat în mașină, în drumurile noastre prin Africa de Sud...coincidență! 
Că au dat melodia pe post când am plecat din safari...nu știu ce e, dar a fost un alt moment în care Ionuț nu înțelegea de ce plâng. Cred că plângeam amintindu-mi de tot ce au însemnat melodia și videoclipul pentru mine atunci, când învățasem coregrafia și o dansam în sufragerie, imaginându-mi că sunt acolo, în Africa, printre animalele din safari. 
Plângeam de fericire pentru visul meu împlinit! 

noi și rinocerii în Aquila Safari



(Bine...eu la unsprezece ani îmi imaginam că voi alerga cu felinele când voi ajunge în safari, ca în videoclip, nu că voi tremura zgribulita sub pături la 5 grade!:))



În rezervație, ne-am împrietenit cu multă lume. Printre alții, niște tipi de la o clinică medicală, cu sedii în Austria și Elveția, care erau la o conferință anuală a companiei. ÎN SAFARI! 
Ideea este că imediat ce mi-au spus că lucrează pentru o clinică medicală din Europa, am presupus că sunt clienți Carestream Health, firma pentru care lucrez eu de aproximativ 10 ani, firmă producătoare de echipamente de imagistică medicală. Mi-au confirmat că da, sunt clienții noștri :)

Ce e mai important - un cuplu de americani, de până în 30 de ani, ne-au recomandat turul vinăriilor din Franchhoek. Nu era planificat, dar din povestirile lor părea fantastic: tur drop on-drop off, la patru vinării la alegere dintr-o listă de șapte. La fiecare, aveam la dispoziție o oră să degustăm trei sau patru vinuri, și dacă voiam, să mâncăm ceva.
Personal, nu am o pasiune pentru vinuri, dar eram sigură că va fi o experiență fantastică și că vom avea parte de peisaje minunate. Așa că la micul dejun, dupa ultimul safari, Georgina și Derek, americanii care ne-au vândut pontul, m-au ajutat să rezerv turul, și când s-a întors Ionuț de la țigară, găsisem și o oferta pentru o noapte la o cazare foarte draguță acolo - Auberge La Dauphine.

 Am ales vinăriile Rickety Bridge, La Provance, Mount Chaulet și La Brie. 
 






La primele două am mers cu un tramvai - wine tram, în stil vechi, specific erei hughenoților, care au venit din Franța și s-au stabilit aici în secolele XVII-XVIII. 

Din tractoras, prin vita de vie
Apoi cu un fel de tractor, care ne-a dus chiar prin rândurile de viță de vie.









ghidul de la Rickety Bridge a fost super tare

Deși cele mai frumoase peisaje le-am văzut la Mount Chaulet, cele
mai interesante informații le-am aflat la prima vinărie vizitată-Rickety Bridge. Poate și pentru că cel care ne-a prezentat vinurile părea că avea timp să îi răspundă lui Ionuț la toate întrebările: cum ia vinul diferite arome, cum diferă modul în care este conservat etc. 

De menționat faptul că după micul dejun am plecat pe fugă din safari, ca să prindem turul vinăriilor pe care îl cumpărasem online, și care începea la ora 12.15. Noi făceam o oră jumate până în Franchhoek, iar conform Waze, ajungeam la...12.15. Eu, cu “optimismul” specific care, în astfel de situatii, funcționează ca un mecanism de aparare împotriva dezamăgirilor, mă îmbărbătam spunându-mi: “eh, sunt sigură ca avem ce face în Franchhoek chiar dacă ratăm turul!”. Am ajuns la 12.15, dar până am parcat, bus-ul care ne ducea la tramvai plecase. Uimitor, totuși, au trimis altul special pentru noi, care ne-a dus direct la prima vinărie. Încă o dată, mi s-a umplut inima de iubire pentru Africa și oamenii de aici.

După noaptea petrecută în Franchhoek, consultând un dosar cu recomandări din cameră, ne-am hotarât să...mergem la călărit. Foarte aproape de unde ne-am cazat, erau Paradise Stables(sau Grajdurile Paradisului). 
un cal curios de bastonul meu
Așa că pentru o oră, am călărit printre rânduri de viță de vie, livezi de pruni și tamarind, până în vârful dealului, înconjurați de peisaje minunate și un cer ireal. 
 
Prin vița de vie, în Francheok
Când am ajuns la grajduri, ghidul nostru tocmai se întorsese de la altă oră de călărie. M-a întrebat ce am pățit la picior. I-am spus adevarul, așa cum spun oricui mă întreaba: ”Nu am nimic la picior. E Scleroză Multiplă”. Nu a fost nicio problemă, chiar ne-a povestit de o doamna care venise în doua cârje și a călărit. Mi-a așezat o scăriță ca să pot încăleca mai ușor și am plecat, fără prea multe instrucțiuni, în urma ghidului nostru călare pe calul său. ”Caii voștri mă vor urma”.(Sună așa magic!)
Am urcat pe iepele noastre prin vița de vie, o pădure, livezi, iar la întoarcere, spre disperarea lui Ionut, l-am întrebat dacă am putea să mergem mai repede. “-Vrei?” “-Daaa!!!”. “-Sigur că putem!”. Ionuț, cum e el protectiv, să leșine. 
Așa că am mers la trap. Nu mai repede. Înainte de asta, mă mai urcasem de vreo două ori pe cal: prima dată în liceu, la țară la Iulian, un coleg de clasă, și la sedința noastră foto după nuntă. La trap- niciodată. 
Deși am simtit că organele interne își schimbă poziția între ele prin stomacul meu, am simțit pură bucurie. Râdeam zgomotos de fericire, ca un copil. 
 
În vârful dealului

Încă o experiență minunată în Africa, pe care nici măcar nu am planificat-o. Din atâtea puncte de vedere, Africa mi-a depășit așteptările <3

Cu dragoste,
Florența

vineri, 18 mai 2018

Cu scaunul rulant în Africa de Sud -Ziua 1


 
În aeroport, fericiți că plecăm

Am început să planificăm excursia asta imediat după nuntă, cam din August 2017. Visul meu de o viață, să vizitez Africa, începea să prindă contur. 

Am ales luna mai, deși în Africa este iarnă în perioada asta. Obiectivul inițial era să vedem animalele în safari, iar luna mai este favorabilă. Apoi, ne doream să nu prindem multă aglomerație. 
A fost perfect!!

Aquila Safari-Safariul de seară
Temperaturile în timpul iernii în Africa de Sud sunt între 16-20 grade Celsius maxim și între 4 și 7 minim. Noi am prins în general în jur de 20 de grade, și am avut noroc și de zile cu soare cu 21-24 de grade Celsius. Cel mai frig a fost în Safari. Cele două safariuri le-am făcut seara, înainte de lăsarea întunericului și a doua zi dimineață, la 6.30, iar temperaturile sunt și mai scăzute atunci. Noroc că ne-au dat păturici! A plouat în unele zile, dar ploile sunt scurte. 
Asta din fericire pentru noi și nefericire pentru oamenii din Capetown, care se confruntă în prezent cu o criză de apă. Nu înseamnă că se moare de sete, doar consumul apei este raționalizat peste tot, de la consumul pe apartament la baruri, restaurante și locuri publice, unde se afișează mesaje de atenționare. 

Am dârdâit amândoi

Aventura noastra a început pe 30 Aprilie. În avion. Alesesem două locuri într-un șir de trei, pe cel de la geam și de la mijloc. Eu prefer să stau la margine ca să am loc să îmi întind picioarele, dar Ionuț e înnebunit să privească pe geam în timpul zborului. Mi-am spus că probabil nu ne vom întoarce curând în Capetown, și ar fi frumos să îl vadă de sus.
Am omis că vom călători noaptea. Și pentru că începusem să am spasme pe locul prea înghesuit din mijloc, am și făcut schimb - să mă asigur ca nu lovesc pe nimeni.
Oricum nu era nimic de văzut. Noapte. Și multă apă.

Persoana care a stat pe locul de la margine mi-a părut un barbat cam nesociabil, pe la vreo 40 de ani. A venit si s-a asezat. Fără “Salut”, fără o privire, contact vizual, nimic.
Mai târziu m-am ridicat să fac câțiva pași. Ne-am întâlnit în zona toaletelor, unde era mai mult spațiu. Vorbea engleza. Am presupus că este din Londra, unde avusesem noi escala. Îmi imaginasem că abia se urcase în avion. Noi veneam și mai de departe, din Bucuresti!
Dar nu. Am intrat în vorbă și am aflat că zburase din San Francisco, escala în Londra, și de acolo în Capetown! Cred si eu că dupa atâtea ore de zbor nu avea chef de eye contact. 
Mai târziu, deja el și Ionut făceau schimb de adrese de email, ne arăta poze cu soția și cei doi copii (superbi!), vorbeam de parenting, psihologie și călătorii. 
Și mă înșelasem și în privința vârstei lui. Mai ales Ionuț, care îi dăduse 35 de ani. Avea de fapt 51! Explicația era că, deși la baza inginer, făcuse mult sport. Încă făcea. Mai mult, și soția lui terminase două Iron Man (concurs sportiv ce constă în probe de înot, alergat și ciclism pe distanțe lungi). 
Ne-am despărțit  cu promisiunea să îl vizitam în San Francisco. 

Table Mountain view
După unsprezece ore de zbor îngrozitor de inconfortabile, am aterizat. Se făcuse dimineață. În sfârșit, ne puteam bucura de peisajul mult așteptat: Capetown văzut de sus este spectaculos! Imaginea Table Mountain, de la înălțime, aproape că a facut să merite cele 11 ore de zbor chinuit în scaunele inconfortabile de la British Airways. Aproape.
Mai tărziu, am urcat până aici
Deși dormisem tot zborul doar o oră, de la 8 la 9 dimineața, când am aterizat m-a năvălit energia! Așa că m-am împrietenit rapid cu Bernice, o sud africană de la serviciul de asistență pentru dizabilități al aeroportului,  care ne-a însotit până la compania de unde închiriasem masina. A rămas că ne va căuta pe 15 mai, când aveam zborul de întoarcere, să îi povestim cum a fost excursia noastră. Din păcate, nu am mai întâlnit-o, dar șederea noastră în Africa de Sud mi-a confirmat ce îmi transmisese Bernice la prima vedere: oamenii din Africa sunt fantastici!

În aceasta prima zi nu am facut nimic deosebit...eram rupți de oboseala după zbor. Doar seara am ieșit la un restaurant din apropierea complexului de apartamente unde ne cazasem, unde ne-am împrietenit cu Jadene,  Cerilia si Philippe, una din ospatărițe și cei doi manageri de la Roco Mamas. Pentru că erau chiar peste stradă de unde am stat noi în Cape Town, i-am mai vizitat și în alte seri. Este un restaurant specializat pe coaste și burgeri super, cu o echipă tânără, non-conformistă, liberă. Faptul că primul nostru impact cu Africa de Sud a fost acolo, cu tineri care dansau în restaurant, zâmbeau mereu și ne întrebau din două în două minute dacă suntem bine și mai avem nevoie de ceva, ne-a dat încredere în experiența ce urma să o trăim în Africa. Mai mult, pentru că la început eram puțin nesiguri și ne-am întors în complexul de apartamente în care stăteam după căderea întunericului, Philippe, managerul de culoare masiv și de aproape 2 metri înălțime, ne-a condus până la scară. 
Mai târziu, ne-am mai liniștit când am aflat că zona era foarte sigură, sediul poliției fiind chiar lângă noi (după cum ne-am dat seama în fiecare dimineață când ne trezeau sirenele!).

Prima concluzie la început de excursie: poate nu sunt chiar așa nesociabilă cum credeam :)
Dar ce pot spune acum, după două săptămâni, este că dacă aș vrea să îmi ușurez viața în scaun rulant, m-aș muta în Cape Town!
În postările ce urmează, mai multe despre asta și activitățile noastre din Africa de Sud!
Răsărit din Aquila Reservation, safari


Cu dragoste,
Florența

miercuri, 4 aprilie 2018

In Mall

Merg destul de rar la film. Sunt și foarte selectivă în ceea ce privește filmele, îmi ia destul de puțin să le ”desființez” ca fiind filme proaste, ceea ce de multe ori îi enervează prietenii mei. Asta e, avem gusturi diferite de cele mai multe ori.
Mai mult de atât, sunt și oarecum limitată în opțiunile mele pentru cinematograful în care aș vedea un film. Pentru că s-au dus zilele în care mergeai la Patria, unde cinematograful nu era mai mare decât un restaurant mai măricel și îmi permiteam să fac câțiva pași, acum să văd un film la Mall necesită un efort destul de mare - să merg de la parcare pînă la cinematograf. Chiar dacă aleg cel mai mic Mall din București, și am învățat cel mai scurt traseu acolo, în unele zile e pur și simplu prea greu, și de cele mai multe ori zic pas. Nu o dată am preferat să rămân acasă în timp ce Ionuț cu prietenii noștri au mers la film. Mă consolează faptul că la cele mai multe din filme, oricum aș rămâne acasă, considerându-mă mai câștigată citind dintr-o carte în timpul ăla.

M-a dus în spate și în Thassos
Când chiar e un film pe care îmi doresc să îl văd, o să trag de mine. Așa a fost weekendul trecut: am găsit filmul - The Post, un film despre libertatea presei, o situație în care documente strict secrete de la Pentagon ajung în mâinile presei, și cum autoritățile gestionează asta. Am găsit și prietenii cu care să mergem, și eram chiar entuziasmată să văd filmul ăsta. Totuși, filmul rula de ceva vreme, așa că nu l-am găsit deloc la cinematograful unde merg de obicei. Rula doar la cinematografe unde era foarte mult de mers. Ce-i drept, Ionuț m-a mai dus în spate prin Mall când nu mai puteam să merg după film, și deși transformăm asta în ceva amuzant de fiecare dată (mai ales când îi pun piedică cu bastonul în timp ce sunt în cârca lui - ca să facem lucrurile mai interesante, mai provocatoare), la final nu este prea comod pentru niciunul din noi. 

Așa cum am decis, în general, să fiu selectivă cu filmele la care merg, cu oamenii cu care stau etc, la fel am decis să nu mă mai privez de lucruri care îmi plac. Cum ar fi să merg la un film bun... sau într-o călătorie, oriunde în lumea asta.

Și pentru că am primit de la A.P.A.N. un scaun rulant, m-am hotărât să îl folosesc. Deși pot să merg pe distanțe scurte, nu am energia să ”bat” Mallurile pentru un film. Așa că am pus căruciorul în mașină și ne-am hotărât să vedem cum este.
Și a fost ok. Dacă nu iau în considerare că locurile pentru dizabilități erau ocupate. S-a eliberat unul din ele care era ocupat de scutere de la Pizzahutdelivery.
În primă fază, pentru că Ionuț a ”alergat” aproape cu mine, cu o viteză cu care eu nu am mai mers de ani de zile, am ajuns de la parcare la cinema într-o secundă. Mi s-a părut că deși este Mallul mai mare față de cel în care merg de obicei, cinematograful e mai aproape de parcare și nu e mult de mers. Fals, bineînțeles. Până nu mi-au confirmat prietenii noștri că e de fapt muuult mai departe, am stăruit.
În sala de cinema, a trebuit să las căruciorul și să urc scările până la locurile noastre. Ok, dacă nu aș fi putut să merg deloc, puteam sta pe primul rând, dar nimeni nu se poate bucura de film pe primul rând. Și nu înțeleg de ce persoanele cu dizabilități trebuie să fie dezavatajate.
Probabil, spre deosebire de alte locuri din București, mallurile sunt mai adaptate pentru persoane cu dizabilități, cu toate astea suntem departe de o țară civilizată. Spre exemplu Londra sau Paris. Da, știu, absurd să ne comparăm... 
Totuși, filmul super bun :)

La ieșirea din cinematograf, ca și la intrare, sunt câteva scări. Puține, nu a fost problemă să le urc când am ajuns. Totuși, la plecare, ne-am hotărât să încercăm platforma pentru scaune rulante, pentru eventuale situații viitoare. Platforma nu funcționează decât cu cheie, pe care un responsabil al cinematografului o are. L-a căutat Ionuț și am făcut rost de cheie imediat. Dacă eram singură, ar fi fost mai complicat și m-aș fi agitat puțin. Motivul pentru care cheia nu este mereu acolo este că se fură, după cum ne-au spus responsabilii cinematografului. Ceea ce e destul de trist, dar bănuiesc că este vorba de aceeași mentalitate pentru care se ocupă și locurile de parcare destinate persoanelor cu dizabilități. 




Un alt avantaj al faptului că am fost cu scaun rulant în Mall a fost că după film, am putut să mă plimb pe la niște magazine. Asta în sine e super experiență, având în vedere că acum îmi cumpar haine și pantofi doar online. Și sunt îndrăgostită de pantofii găsiți acolo!



Per total, pentru mine a fost o experiență ok, dar sunt conștientă cât de important este că totuși pot să mă deplasez. Cred că m-aș fi stresat destul de tare dacă trebuia să mă agit să caut pe cineva să mă ajute la scări și cu siguranță nu mi-ar fi convenit să văd filmul din rândul 1. Nu mai vorbesc de parcare. 
În orice caz, sunt mândră de mine că am acceptat scaunul rulant pentru situații în care mi-ar fi prea greu să merg și că, dacă au fost priviri ciudate în Mall, nici nu le-am observat. Eram prea ocupată să îmi văd de viața și distracția mea :).
Cu dragoste,
Florența

marți, 27 martie 2018

O altă eu

Am învățat să pierd ca să învăț să mă bucur.
Am fugit mereu de ideea de pierdere. Întotdeauna am fost competitivă. Maică-mea râdea de mine că îmi plăcea să particip la orice concurs, fie el de sport, olimpiade în școală, concursuri de dans pe unde apucam. Nu ieșeam mereu pe primul loc, dar perspectiva competiției mă atrăgea pur și simplu.

Competiția însemnă automat să mă compar cu competitorii mei. Problema mea de fapt, era  că făceam asta și atunci când nu eram într-o competiție. Și cumva ajunsesem să pierd mereu, doar ca nu în fața unui adversar. Pierdeam eu, în fața mea. Pentru că eram nemulțumită de mine, pentru că eram autocritică în tot ce făceam, pentru că nu mă apreciam.
Pentru că nu mă iubeam.

O dată cu Scleroza Multiplă, pentru că am simțit că nu am de ales, am început să mă plac. Da, chiar simțeam că nu am de ales. Nu eram eu convinsă că asta va fi soluția la problemele mele, cert este că nu mai știam ce altceva să fac. Tot auzeam în jurul meu clișee cu ”iubirea de sine” etc, ceea ce nu mă prea coafa, doar că la un moment dat ajunsesem atât de disperată încât aș fi făcut orice să depășesc momentele de puseu, care îmi provocaseră și atâta agitație interioară și nesiguranță...”O să mai fiu vreodată bine? O să fiu de acum încolo nefericită? Asta a fost?”.

Încercasem orice, apelasem la oricine simțeam că ar ști ceva despre boala asta, oricine care ar fi putut să mă ajute. Povestea cu neurologii pentru mine era încheiată deja, și dacă era să obțin vreun ajutor, nu ar fi fost de acolo!
Așa că am încercat de toate: diete, suplimente, polen și miere, lăptișor de matcă, injecții cu venin de albine, teste și antibiotic pentru Lyme, terapie Bowen, acupunctură, înot (la care nu am renunțat), iar într-un final am ajuns la partea de yoga și iubire de sine. În momentul în care am început să realizez că despre boala asta, toată lumea își dă cu presupusul și nimeni nu știe de fapt, începând de la medici care au studiat ani de zile dar care în fața unei boli ca SM, tot ce pot face este să încerce pe tine și pe corpul tău, diferite tratamente. Poate merge.

Pentru că nu făcusem asta niciodată. Habar nu aveam să mă relaxez, habar nu aveam ce ar fi trebuit să fac ca să mă  iubesc pe mine. Așa că am început mecanic, doar ca să încep de undeva: să îmi spun dimineața în oglindă că sunt super și că mă iubesc (chiar dacă la început simțeam că sunt penibilă și oricum nu mă credeam). Pentru prima dată făceam un tip de exerciții fără să trag de mine. Găsisem un program de yoga pentru începători iar antrenoarea, care vorbea în timpul exercițiilor, îndemna la relaxare și accentua faptul că e important să fac cât pot, cât simt că e confortabil. Ceea ce mi-a provocat felul de a fi, scriptul în care important era să trag de mine până la epuizare.

Probabil că nu doar asta m-a schimbat, cu siguranță a fost și asta parte din proces. Parte din procesul de a începe să ”mă mișc” înafara spațiului meu de confort, în care totul se obținea prin trudă și luptă. Parte din procesul meu în care spun ”Mulțumesc” cuiva care îmi spune că arăt bine, și nu expediez și discreditez, așa cum făceam, când îmi erau adresate vorbe frumoase, ci consideram un compliment sincer. Chiar dacă poate nu mereu este, pentru sufletul meu este de fapt, hrană, și ce contează este doar dacă eu cred sau nu. Așa că am început să cred. Și a fost mai bine.
Cu dragoste,
Florența

luni, 26 februarie 2018

Psihologia pozitivismului


Sunt crescută de o mamă care nu suporta să mă vadă plângând. În fiecare moment de ”risc” - în care eu aș fi putut începe să plâng, se agita, devenea energică și încerca să îmi atragă atenția de la plâns și de la motivul care m-ar fi întristat.
Așa își trăia și ea viața. O fire pozitivă, mereu cu zâmbetul pe buze, care indiferent ce greutăți înfrunta, parcă avea un program care rula în background și îi repeta ”totul va fi bine”.

Pozitivismul este critic cu atât mai mult când o boală apare. În momentul în care boala este cronică, optimismul devine o resursă neprețuită. O persoană care știe că are o boală cronică se poate confrunta cu multiple provocări, de la simpla trezire dimineața (nu mai spun trezire cu zâmbetul pe buze - asta e dificil uneori pentru oricine, chiar dacă nu suferă de o boală de orice fel!), până la controlul anxietății de peste zi cauzat de nesiguranța bolii. Nu e ușor nimănui să controleze gânduri negative care apar involuntar. În cazul meu, cu Scleroză Multiplă, în primii ani, deși nu aveam simptome foarte vizibile sau pe care să le simt puternic, primul lucru pe care îl făceam dimineața era să verific dacă îmi pot mișca picioarele. Credeam că într-o dimineață pur și simplu nu o să mai pot. 
Mai târziu, am văzut pe pielea mea că sunt slabe șanse să se întâmple asta, și e foarte ușor să aluneci pe panta anxietății și panicii când știi că ai Scleroză Multiplă, sau Lupus, sau cancer, sau orice alta boală care poate amenința viața sau calitatea vieții.
Iar atunci, în acele momente resimțite ca groază, cel mai la îndemână lucru pe care cineva îl poate face este să se scuture de gândurile terifiante și să își mute atenția pe ceva pozitiv. Asta făcea și mama.

Pe termen scurt, este o strategie care funcționează. Ca de exemplu, în cazul unei răceli. Răceala e ceva care chiar poate fi învinsă. Pot să îmi asum o luptă cu o răceală din care, cel mai probabil, voi ieși câștigătoare. 
Totuși, când vine vorba de Scleroză Multiplă... de-a lungul anilor mi-am dat seama că ideea de ”câștig” implică o luptă. 
Dr. Gabor Mate - medic, public speaker și autor, a scris o carte care pentru mine a fost revelatoare. ”When the Body Says No” descrie în principal cazurile pacienților lui cu Scleroză Multiplă, Scleroză Laterală, cancer, și legătura dintre stres și boală în general. 
Ajungând la capitolul ”pozitivism”, am găsit documentată pentru prima dată ideea cu care rămăsesem în minte din psihoterapia mea individuală și discuțiile cu unul din medicii care m-a impactat cel mai mult: 

uneori, pozitivismul e nesănătos.

De ce? Exact cum făcea mama, ca să îmi distragă atenția de la orice m-ar fi făcut să plâng, de fapt îmi distrăgea atenția de la ce simțeam cu adevărat, așa că îmi suprimam emoțiile reale. Eu chiar eram tristă, și aveam toate motivele să fiu. Ca și ea, sfârșeam prin a le ascunde sub un zâmbet. Un zâmbet în care credeam, conștient credeam, dar care nu reflecta ceea ce simțeam cu adevărat. Era doar o copertă, la fel cum a fost și pentru ea până în ziua în care a răpus-o cancerul. Atunci a plâns.

În cartea lui Mate, un capitol întreg este dedicat puterii negativismului. Medicul oncolog Karen Gelmon explică: ”Pozitivismul în sine sugerează că este vorba de o luptă. Nu cred că acesta este un mod care ajută,un mod în care să te uiți la o boală. În primul rând, psihologic nu este valid. În al doilea rând, nu cred că este psihologic sănătos”.

La ce se referă? 
În momentul în care simțeam că nu mai pot să merg și cu toate astea, respingeam cu zâmbetul pe buze ideea de a folosi un scaun rulant în perioada respectivă, refuzam să accept realitatea. ”Serios, nu am nevoie. Sunt funcțională, lucrez, merg la birou, este totul foarte bine!”. Problema poate nu este pozitivismul în sine, ci lipsa realismului. Nu, nu eram ok. Când unul din primii medici de care m-am apropiat m-a întrebat care e cea mai mare frică a mea, m-am blocat. Cuvintele ”să ajung în scaun rulant” pur și simplu mă paralizau. Mă simțeam paralizată doar când mă gândeam la asta.
Tristețea, teama erau emoții negative. Nu trebuia să le simt. Nu era bine să le simt. Dacă începeam să plâng și nu mă mai opream??
Și atunci, în cadrul acela sigur pentru mine, m-a ținut de mână, m-a asigurat că dacă îmi rostesc fricile cu voce tare nu înseamnă că se vor materializa, și că acum sunt în siguranță să îmi privesc frica aia cea mai mare în față. Ce a urmat e psihoterapie pură, și atunci a fost prima dată când am conștientizat câte lucruri îmi ascund față de mine prin pozitivismul afișat.

Ceea ce considerăm optimism poate fi doar un mecanism de apărare, cum a fost în cazul meu, pentru a nu simți emoții nepermise, ca tristețe, frică. Mecanismele de apărare sunt bune în general, ne ajută să supraviețuim. Sunt totuși cazuri în care ne impiedică să vedem și să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Dacă îmi neg situația, conștient sau inconștient, la un moment dat mă voi autosabota în a face cele mai bune alegeri. ”Nu, nu am nevoie de tratamentul acela. Eu sunt ok!”, ”Nu, nu am nevoie de psihoterapie, sunt optimistă”.

Pozitivismul ajută să depășim momente critice, situații ”luptă sau fugi” (flight or fight) și pe termen scurt este o resursă absolut necesară. La un moment dat însă, a trebuit să accept că faptul că mergeam la birou și puteam funcționa ”cât de cât” nu era suficient pentru a fi deplin fericită. Așa că aleg realitatea, și atunci sunt sigură că voi găsi cele mai bune soluții pentru mine.
Cu dragoste,
Florența


duminică, 18 februarie 2018

Victime, Salvatori și Eroi

Ca fetițe creștem cu gândul că la un moment dat, când vom fi tinere și frumoase, un prinț pe cal alb va veni, ne vom îndrăgosti și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.
Băieții la rândul lor cresc cu imaginea de ”Prâslea”: curajos, invincibil, care salvează prințesa din castelul balaurului și... da, trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.



Între timp viața se întâmplă. Provocări, dificultăți, facultate, job, prieteni, prietene, iubiți, iubite, și în subconștientul nostru ne trăim viața cu acea speranță că ”prințul” va veni să ne salveze. Până atunci putem fi nefericite, respectiv dacă noi suntem prințul, ne vom condiționa fericirea în funcție de reușita sau nereușita încercării de a ne salva mama, iubita, o amică de care suntem îndrăgostiți etc. 

În Analiza Tranzacțională, aceste roluri pe care încercăm să le jucăm formează triunghiul dramatic. În acest triunghi, ne asumăm rolul care ni se potrivește, care în subconștient, credem că ne va satisface nevoile ce nu au fost satisfăcute în copilărie. De exemplu, o fată care nu a fost alintată de mama ei de multe ori se va poziționa ca Victimă în triunghiul dramatic, pentru a invita un Salvator care o va alinta și va încerca să îi acopere nevoia.
După părerea mea, în viața de zi cu zi, situații din copilărie în care o anumită nevoie nu a fost satisfăcută renac aproape mereu, și în mod natural oamenii vor ocupa poziția în care au cele mai mari șanse de a-și acoperi nevoia. 
Triunghiul Dramatic - Karpman

Recent, mi-am dat seama de o situație în care m-am pus când eram mică. Nu mai țin minte ce mi-a reamintit de acea perioadă, iar în săptămânile ce au urmat m-am gândit la cât de periculos a fost ce am făcut la șase ani, doar pentru a-i atrage atenția mamei mele.
Mama era asistentă medicală în pediatrie. Deși nu eram conștientă, lucrurile la noi acasă nu erau perfecte. Nici pe departe. Relația alor mei atârna de un fir de ață, și deși nu se certau (tata era mai degrabă pasiv agresiv- hmmm...oare cu cine semăn? :))) ), mama ajungea târziu acasă. Ar fi stat mai mult la spital, se ducea în vizite la prieteni, doar să nu se întoarcă acasă la tata și la certuri cu mamaie, în timp ce eu stăteam cu mamaie și tata și o așteptam. Bineînțeles, la vârsta aceea, tânjeam după prezența ei.
Când am crescut, am putut să îi înțeleg motivele, dar în terapie mi-am dat seama că pentru un copil de șase ani absența mamei are consecințe. Fiecare internalizează aceste lucruri în mod diferit. Deși inconștient, copilul ia decizii la această vârstă, și de cele mai multe ori, ajunge să își trăiască viața de adult conform acestei decizii luate în copilărie. Totuși, în viața de adult decizia nu îi mai servește, sau chiar îi dăunează.

Aș fi putut să decid că mama nu e de încredere, pentru că stă departe de mine atâta timp, și în consecință, oamenii și lumea în general nu sunt de încredere. Decizia în viața de adult s-ar fi manifestat în lipsa de încredere în oameni în general, și astfel - inabilitatea de a avea relații cu adevărat apropiate . 

De fapt, decizia mea atunci a fost că mama nu vine acasă din cauza mea, că persoana mea nu contează. 

Și da, recunosc că și astăzi mă confrunt de multe ori cu această idee, motiv pentru care o iau personal când sunt întreruptă în timp ce vorbesc - ”normal că m-a întrerupt, chiar nu e interesant ce am eu de spus” etc. Am scris mai multe despre asta AICI. 

Totuși atunci  aveam o nevoie. Pentru mine, s-o am pe mama aproape era critic, ceva necesar supraviețuirii. Știam că mama stătea tot timpul la spital, pentru că acolo lucra. Așa că am făcut ce ținea de mine să fiu aproape de ea, să stau la spital. Să stau mai mult timp în spital.
M-am îmbolnăvit. 
Am lăsat o răceală să escaleze în pneumonie. Normal că s-a făcut tot ce era posibil să fiu tratată acasă, doar că eu, conștient, nu luam medicamentele. Le ascundeam în haine și le aruncam la WC. Tusea a devenit din ce în ce mai agresivă, și în final s-a decis să fiu internată. La pediatrie, normal. Lângă mama. Cu mama. Așa, puteam să o văd toată ziua. 
Interesant a fost că una din pastile (ceva cu V îmi amintesc), crea tahicardie în mod normal. Dacă eu acasă nu luam pastilele, nu am făcut nicio tahicardie. În schimb, la spital nu mai trebuia să le arunc, acum eram lângă mama și puteam să mă fac bine. Normal, a apărut tahicardia, ceea ce doctoriței i s-a părut ciudat, dar s-a trecut repede peste. Nu știu dacă și-au dat seama, nimeni nu a spus nimic. 

Ca și copii, ce se întâmplă în jur este internalizat aproape automat. În consecință, copilul va lua decizia de a supraviețui, iar supraviețuire înseamnă să facă orice pentru a-și satisface nevoia. 
Ceea ce este normal.

Unde este problema?

 

Sunt cel puțin câteva:

  • Ok, Copilul a supraviețuit. Atâta timp cât nu este conștient de ”mecanismele sale de supraviețuire”, Adultul va adopta în situații similare soluțiile care au funcționat odată. Cel mai probabil, acum nu vor funcționa, ci din contră, mai mult rău vor face. Imaginați-vă cum ar fi să nu îmi tratez o răceală banală ca să dau în pneumonie și să primesc mai multă atenție. Ar fi cel puțin neproductiv. Acum, la fel cum și atunci s-ar fi putut întâmpla, lucrurile ar putea merge prost, iar în final, să obțin chiar atenție pe care de fapt nu mi-o doresc (în terapie am vorbit și despre subiectul Scleroză Multiplă ca modalitate de a obține atenția după care ”tânjea Copilul”, dar asta este altă discuție). 

  • Apoi, mai există și posibilitatea ca  Victima să nu își găsească Salvatorul. Și atunci? Va stărui în încercările sale de a atrage atenția unui posibil ”prinț”/Salvator. Cu fiecare încercare eșuată, își va întări nefericirea. 

  • O altă problemă atunci când cineva se află în triunghiul dramatic este faptul că automat participă la un joc psihologic. Jocurile psihologice - Games cum le numea Berne, fondatorul Analizei Tranzacționale, sunt încercările inconștiente de a evita intimitatea (prin intimitate se înțelege relația deschisă, cu emoții autentice, între persoane). Într-un joc, în triunghiul dramatic ocupăm o anumită poziție. Spre exemplu - Victimă. Caracteristic jocului este schimbarea bruscă, neașteptată a poziției, pentru un beneficiu ulterior, ascuns, tot inconștient, și familiar. Victima chiar în momentul în care este pe punctul de a fi salvată, va deveni ea însăși Persecutor pentru Salvatorul ei.În exemplul cu fata care își așteaptă prințul salvator: când acesta apare, fata își dă seama că vrea independență de fapt, și nu o relație. Sau că nu îi place ”prințul” așa mult. Sau că ”nu e pregătită de relație încă” (it's not you it's me etc). În consecință, ea va respinge pretendentul, uneori chiar brutal, iar din Victimă devine Persecutor pentru Salvatorul ei venit pe cal alb. Acesta va fugi cu coada între picioare, în noua sa poziție de Victimă. 

Beneficiul Jocului? Fata revine la poziția de Victimă fără noroc în viață, pentru că pretendentul a plecat (chiar schelălăind) și toată lumea răsuflă ușurată: nici de data asta nu s-a ajuns la intimitate, la o relație adevărată.
* ”beneficiul” nu este un beneficiu propriu zis. Este un ”câștig” inconștient, manifestat prin reîntoarcerea la o situație, care deși negativă, este familiară. Oamenii tind să caute deși inconștient, mereu situațiile familiare, cu care sunt obișnuiți, fie pozitive sau negative.

Cum evităm? 

 

Foarte important de precizat este că o dată intrați în joc, nu avem cum să ne dăm seama că asta se întâmplă (încă o dată!). În psihoterapie, putem deveni mai conștienți de jocuri care se întâmplă repetitiv, sau s-au întâmplat. Singura cale de a evita situațiile de genul este să NU MAI JUCĂM JOCUL.
Asta înseamnă în primul rând să conștientizăm poziția din triunghiul dramatic în care ne aflăm. O Victimă mereu va invita un Salvator în joc, pentru ca apoi să îl Persecute sau Persecutorul își va căuta Victima perfectă. Modalitatea de a nu mai juca jocul este poziția OK-OK. Eu sunt OK, tu ești OK. Nimeni nu are nevoie să fie salvat, și chiar dacă cineva este într-o situație mai dificilă la un moment dat, sunt conștient că fiecare dispune de propriile resurse pentru găsirea propriilor soluții. Sau chiar dacă nu, poate cere ajutorul în mod deschis, din această poziție OK-OK. A cere ajutorul părinților, prietenilor, iubitului, psihoterapeutului, nu înseamnă că toți cei menționați sunt superiori, sunt mai OK.

Este punctual o situație care necesită descoperirea propriilor resurse.

Propriul nostru erou

În psihoterapie se descoperă resursele de care toți dispunem pentru a fi fericiți. Ca Adulți, putem avea grijă de Copilul din noi, căruia la un moment dat nu i-au fost satisfăcute nevoile. Poate este tardiv să mai cerem de la proprii noștri părinți să ne cumpere o jucărie care la cinci ani reprezenta Universul pentru noi, dar nu este târziu să ne-o cumpărăm noi!
În același fel, noi suntem cei care acum ne putem conștientiza și satisface nevoi din copilărie pe care le-am cărat după noi toată viața. Nevoile suprimate nu dispar, și la un moment dat, le vom simți prezența într-un fel sau altul. Dacă avem nevoie de ajutor, acum putem cere, și o putem face în mod deschis, fără să invităm Salvatori în jocul nostru. 

Deciziile se schimbă, și cu puțin efort, ne putem da seama ce anume ne face fericiți ACUM.


Cu dragoste,
Florența