O perioada...un nou sens

Noiembrie 2015

Sa spunem ca perioada asta , cam de o luna, nu a fost una buna..

Ce m-a determinat sa scriu in seara asta a fost o scena dintr-un film. Mai exact "About Schmidt", un film despre viata unui barbat la varsta la treia, care isi pierde sotia. Filmul, in esenta , se considera a fi comedie, cel putin asa il prezinta postul TV unde l-am urmarit. Mie mi se pare mai mult drama...ma rog, detalii.

Ideea este ca scena de la final a trezit ceva in mine, si mi-a schimbat putin perspectiva. Pe toata durara filmului, personajul principal ii scrie scrisori unui copil din Tanzania pe care il sponsoriza de la distanta. In scrisorile pe care i le trimitea erau gandurile lui, referitoare la moartea sotiei, la nunta fiicei pe care nu o aproba etc... ii scria trairile lui, ca unui prieten foarte bun. Unui copil de 6 ani din Tanzania, care nu stia sa scrie sau sa citeasca.

In ultima scena, primeste un raspuns din Tanzania, scris de o maicuta de la orfelinatul unde trimitea scrisorile pentru copilas. In care ii spunea ce face baiatul, ii multumea pentru scrisori si il asigura ca desi baiatul nu citeste inca, le-au primit pe toate si le citesc. In plic, mai era un desen facut pentru el de baiat, reprezentand un copilas care tinea de mana mamica. Moment in care dl Schmidt incepe sa planga.

Mi-am dat seama ca in mod normal m-as fi intrebat de ce plange, as fi cautat motivul, mi-as fi dat cu presupusul. Iar acum ...nu. Pur si simplu am inteles. Si nu am simtit nevoia sa ma gandesc la asta, sa caut motivul, sa stiu motivul, pentru ca nu conteaza.

Pe scurt, asta a fost momentul in care mi-am dat seama de alt sens, la care nu ca neaparat nu ma gandisem pana acum, dar acum l-am constientizat si acceptat.

Perioada asta nu a fost deloc o perioada buna. Dar toate au rolul lor. Luni am fost la terapie, la Bowen. Terapeuta mea, Elena Deacu, m-a vazut ca nu sunt prea bine si am inceput sa vorbim. I-am povestit cum duminica la cursul de psihoterapie, m-a intrebat proful daca a avansat, ca nu prea ma simt bine etc. Moment in care normal, am inceput sa plang, si ca de obicei, daca ma pornesc, nu ma mai opresc. Eram intr-o pauza cand s-a intamplat asta. Am reluat cursul, eu plangeam in continuare, noroc ca a urmat pauza de pranz, cand am plecat acasa pentru ca eram prea sleita sa mai continui ziua. M-am dus acasa si am continuat sa plang in schimb. Proful a spus ca sunt "chicken", ca nu spun grupului ce e in neregula (stiu toti ce e in neregula, dar nu stiu detalii).

Elena mi-a spus o chestie foarte inspiratinola, ca de obicei. Ca ar trebui sa vorbesc despre asta, mai ales in grup. Si sa nu ma gandesc ca o fac pentru mine, ci ca parte a misiunii mele.

Pentru ca am o misiune, pe care pot sa mi-o realizez prin colegii mei de la curs, si se asemenea, ii pot ajuta pe ei sa isi indeplineasca misiunea lor. Mi-a spus cat de important poate sa fie pentru ei sa aiba ocazia sa lucreze la curs cu cineva in situatia mea, si cum poate asta sa ii ajute in meseria lor mai departe. Si o sa fie mai pregatiti in eventualitatea unui/unor pacienti cu trairi similare.

Ceea ce m-a facut sa incep sa inteleg mai mult care este scopul. Sa ma adun, sa vorbesc lumii despre asta, sa accept si sa fiu recunoscatoare pentru tot.

Mai mult, ce am simtit la acest film m-a facut sa inteleg ca un sens pentru tot ce mi se intampla este acela de a intelege pur si simplu trairile celor din jurul meu. Normal, un film nu inseamna nimic, dar a fost revelatia mea. Ca si cand as fi gasit scopul pe care nu il vedeam pana acum. Vorbeam si pana acum de misiune, scop etc, dar in seara asta am simtit ca ceea ce traiesc acum ma ajuta sa fiu mai empatica, sa inteleg fara sa intreb, poate sa pot sa ajut mai mult, sa ofer mai mult.

Cu dragoste,

Florenta

Ce am invatat intr-un an de psihologie (AT)

Ma gandeam sa scriu artcolul asta chiar in decembrie, cand o sa termin primul an de Analiza Tranzactionala, dar acum m-au coplesit gandurile si am inspiratie. Ar fi pacat sa se piarda.

Asa ca voi enumera cele mai importante lucruri din AT pe care le-am invatat si le folosesc in viata de zi cu zi. Merita mentionat ca m-a ajutat foarte mult sa vorbesc despre asta cu prietena mea, careia ii multumesc ca in momentele mele mai putin bune, imi aminteste ce am invatat :)

1. Nimeni nu ma poate face sa ma simt in niciun fel. Este alegerea mea cum ma simt.

Daca cineva incearca (in mod constient sau nu) sa ma faca sa ma simt prost, limitata, inferioara, este alegerea mea daca ma simt asa. Faptul ca persoana respectiva a facut o actiune care pe mine, in prima faza ma poate jigni, spune mai multe despre persoana respectiva decat despre mine. Este alegerea mea daca ma simt prost, inferioara etc cand pot sa ma simt amuzata de exemplu

2. Am invatat sa ascult vocile din capul meu.

Sa le ascult si sa cconstientizez daca intr-adevar este vocea mea interioara sau a parintilor mei. De cand suntem mici, din cauza faptului ca parintii nostri au avut anumite credinte, si ei la randul lor, au fost crescuti intr-un anumit fel, ne-au transmis aceste credinte, care in viata noastra actuala nu sunt neaparat relevante.

De exempu, in aspecte ale relatiei mele, deseori auzeam vocea mamei mele si mi-am dat seama ca aveam discutii cu prietenul meu, asteptari de la el care erau de fapt ale mamei mele. De exemplu, ar trebui, daca e frumos afara, sa iesim din casa. Si aveam chestia asta atat de inradacinata in mine, incat credeam ca e a mea, si nu ma oprea nimic sa ies din casa cand e frumos afara. Chiar daca ma duceau picioarele chiar daca as fi preferat mai mult sa stau in casa sa ma uit la filme.

Cand am constientizat ca eu de fapt, imi doresc sa lenevesc tot weekendul, si ca vorbele pe care le auzeam in cap le-am identificat ca fiind ale mamei mele, am decis ca e ok sa stau in casa chiar daca e frumos afara. O sa mai fie si alte zile frumoase, si pana la urma e vorba de quality-time. Asta nu inseamna neaparat afara :).

Pentru mine a fost foarte important sa identific dorintele mele autentice, de cele ale mamei mele, si sa actionez in consecinta.

3.Am invatat ca oamenii, ca fond, nu sunt niciodata rai. Ceea ce vedem noi ca fiind rau sunt doar alaturarea unor evenimente nefericite din copilaria fiecaruia.

Si asta poate proveni chiar din copilaria inafantila de exemplu. Un bebelus care nu este luat in brate in primele saptamani din viata, pentru ca nu are creierul complet dezvoltat (in special hipocampusul, care regleaza nivelul de cortisol in hipotalamus si astfel) in conditii de stres cronic, hipotalamusul va fi inundat de cortisol, ceea ce in viata de adult va genera stres cronic fiziologic. Adica orice, de la boli cronice, la violenta etc. (sigur, astea sunt cele mei rele situatii).

Mai depart, un copil in crestere este foarte vulnerabil. Si pentru el, ceea ce spun/fac parintii, este vital pentru supravietuire. Desi aparent poate ca nu asculta, nu se conformeaza, mesaje negative , pe care parintii nu le constientizeaza neaparat, pot deforma realitatea viitorului adult si modul in care acesta se va dezvolta si actiona in viata lui de adult.

Intr-adevar, eu nu am copii inca, si desi nu a fost cazul de abuzuri in copilarie si lucruri grave, imi dau seama acum de atatde multe mesaje transmise de parintii mei, care imi guverneaza viata acum.

4. Am invatat ca nu trebuie sa fiu prietena cea mai buna a tuturor.

Din copilarie, dintr-o teama de neadaptare, imi doream o apropiere foarte mare. Am crescut fiind uneori geloasa pe prietenele mele si relatiile dintre ele, gandindu-ma ca nu sunt suficient de buna sa fiu "cea mai buna prietena a cuiva".

Acum, imi dau seama ca nu este deloc asa. Daca cineva se indeparteaza, e ok. Ma simt mult mai independenta din punctul asta de vedere. Prietenii mei buni sunt pusi deoparte. Daca pleaca, inseamna ca nu erau prieteni asa buni in the first place. Cei care raman, sunt cei apropiati cu adevarat.

Mai mult de atat, am vazut ca de-a lungul timpului, am putut sa imi fac prieteni noi, si ca oamenii potriviti apar in viata ta atunci cand ii lasi si dai drumul vechilor relatii.

Faptul ca prietenele/prietenii  mei au si alti prieteni e total ok. Faptul ca au prieteni mai buni ca mine e din nou, ok :)

5. Modul in care traiesc, este, din nou, decizia mea, pe care pot sa o schimb cand hotarasc asta.

Si ma refer sa hotarasc asta cu toata fiinta mea. Cele mai multe decizii pe care le luam asupra vietii, le-am luat in copilarie. Da , la un moment dat, in copilarie, am decis sa fiu bolnava. Pentru atentie, pentru alte motive care in momentul ala m-ar fi satisfacut.

Acum, evident nu mai vreau sa fiu bolnava. Totusi, undeva, in subconstientul meu, am gasit niste beneficii secundare, care ma tin in acest loc.

Este valabil pentru orice caz. In momentul in care "privim in ochi" fricile, beneficile situatiei in care suntem, le constientizam, vom putea face si pasul curajos de a parasi situatia actuala.

Sigur, uneori e mai greu, dureaza mai mult timp, si poate in cazul meu, "iesirea din situatie" nu e solutia. Poate invat mai multe despre mine si despre cei din jurul meu in aceasta situatie decat daca as fi fost sanatoasa. Cu siguranta.

6. Sa imi recunosc cu adevarat ce simt

Asta de fapt ar trebui sa fie pe locul 1, intrucat cred ca e cel mai important lucru.

Am invatat sa imi recunosc, sa accept ce simt, fie ca sunt sentimente pozitive, sau negative - interzise. Mi-am dat voie sa le simt, sa le recunosc, sa le accept, si sa decid daca este cazul sau nu, sa le schimb, sa le gandesc din alta perspectiva.

Daca am fost trista, mi-am dat voie sa plang cu orele, sa fiu deprimata cu zilele, pentru ca am stiut ca in final o sa ma ridic, o sa o iau de la capat, mai puternica.

Daca am fost invidioasa (pentru ca mi-am dat seama ca sunt chiar invidioasa...pe toti cei care pot sa mearga in mod natural, care pot sa danseze cum dansam si eu, care pot sa calatoreasca si sa viziteze locuri noi pur si simplu cu bucurie, asa cum faceam si eu etc), mi-am acceptat asta, am avut compasiune pentru mine, nu m-am mai judecat ca e interzis sa fiu invidioasa, si am incercat sa "preschimb" acest sentiment in tristete (pentru ca a fost o pierdere pentru mine sa nu mai am in mod natural toate aceste lucruri), pentru ca mai apoi sa accept asta ca pe o lectie, o provocare sa continui sa fac lucrurile acestea in felul meu (la asta inca mai lucrez, dar sunt pe drum :) )

Mi-am dat voie sa plang mai mult dupa ai mei, negandindu-ma ca imi face rau. Ai mei nu mai sunt si este normal sa imi amintesc de ei, sa ii plang, sa imi fie dor de ei, si nu ar trebui sa ma simt vinovata ca fac asta, "pentru ca trebuie sa fiu puternica".

7. Sa las lucrurile sa se intample

Pentru ca nu este nevoie sa am mereu dreptate, nu este nevoie toate sa fie cum vreau eu. Sigur, este parte din acceptare. Oamenii pe care ii intalnim,toti sunt aici pentru a ne invata o lectie , pe care noi am ales-o, decare avem nevoie. Asta implica si suferinte, si dezamagiri, si cu siguranta multa bucurie si iubire.

Lucrurile care ni se intampla , rele si bune, ne fac sa fim noi cu adevarat. Modelarea insa va veni din interiorul nostru , din deciziile pe care le vom lua in urma acestor lucruri

Pe langa asta, am invatat muuult mai multe, am avut ocazia pentru care sunt recunoscatoare sa vad si sa asist la unele procese psihologice ale unor colegi pe care ii apreciez atat de mult pentru ca imi arata de fiecare data ca e ok sa simt ce simt si ca nu este vina mea ca simt asta. Asa imi recunosc emotiile, invat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt, sa imi accept momentele de slabiciune si sa pot sa imi recunosc ca da...am zile cand plang toata ziua, cand sunt deprimata, si nu e nimic in neregula cu asta. Maine o sa fiu bine din nou , pregatita pentru noi lectii.

Cu dragoste,

Florenta

Excursie in Bali

M-am hotarat sa fac ceva pentru mine. Ceva care sa ma deconecteze de gandurile zilnice, care in mare parte sunt indreptate spre mersul meu, dezeschilibru, simptome, durere...

Si cand m-am hotarat sa fac asta, a aparut aceasta tabara de yoga . In Bali. Mai multe detalii despre tabara aici

Tabara in Bali

Sunt entuziasmata si in acelasi timp mi-e foarte frica.

Sunt sigura ca va fi o experienta de neuitat, locuri fascinante, oameni deosebiti... Dar exista un dar. Care subliniaza limitarile corpului meu. Pentru ca stiu ca imi poate fi foarte rau. Si nu vreau sa ma chinui. Cred ca la asta se reduce tot. Nu mai vreau sa ma chinui Sigur, pot sa ma duc, sa ma prefac ca totul e ok, dar de fapt sa stiu ca tot ce imi doresc este sa dorm, sa stau, si sa  sper ca o sa ma trezesc si nu o sa mai am dureri la fiecare pas.

In acelasi timp, ma gandesc ca poate voi fi ok. La sfarsitul lui Martie termin cele 6 luni de tratament (o alta incercare..) si poate in Aprilie o sa fie mai ok. Nu ma astept sa merg normal, doar imi doresc sa fiu suficient de functionala, macar pentru cateva activitati.

Si nu mi-ar fi frica daca nu as fi vazut cum a fost de exemplu in Riga. Am fost cu o prietena apropiata, ar fi trebuit sa ma simt safe, ea ma intelegea... Si cu toate astea, tot ce imi aduc aminte din acea mini vacanta a fost cat m-am chinuit sa merg de la hotel pana in centru si sa ma plimb putin pe acolo. Si hotelul era la 5 min de mers. Mie imi lua vreo 20, cu baston si cu prietena mea de brat.

Si da...din cauza asta mi-e frica. Stiu ca nu o sa fiu singura, cum este cand sunt nevoita sa plec cu serviciul, dar pana la urma este dificil sa fii ok cand stii ca nu esti independent si ca nu te poti baza pe picioarele tale.

In alta ordine de idei, am avut o discutie aseara, tot intr-un moment de disperare oarecum. Concluzia  a fost ca da, se pare ca pentru mine conteaza foarte mult sa pot sa merg... Este normal, ma gandesc, si cu atat mai mult o provocare sa renunti la acest automatism. Ok, asta incerc acum: sa imi dau seama ca pot face multe altele chiar daca nu pot sa merg. Si ma lupt cu toate "dar"-urile care imi tasnesc in ganduri ("ok, fac facultate iar - psihologie, DAR facultatea este la etajul 2 si NU EXISTA LIFT IN FACULTATE!!", "ok, in aeroport pot sa imi bookuiesc asistenta, DAR, de exemplu in Istanbul (unde eram singura, din nou), dupa ce am stat la coada la checkin 30 min, m-au trimis la ghiseul de asistenta la vreo 200 m distanta-ceea ce este cam maxim cat pot sa merg, de unde veneau si ma luau cu caruciorul"). Nu este asa de simplu. Teoretic exista solutii, practic nu sunt asa viabile. Daca nici nu esti strong ca mindset, pici foarte usor. Si asta mi se intampla de fiecare data.

Atunci ma gandesc: de ce nu stau eu mai bine acasa linistita, unde e safe, si ma supun unei calatorii cu avionul (doar escala e intre 15-22 ore)? Si este cealalta parte a mea, care ma incurajeaza sa ma duc , "cat inca mai pot sa merg cat de cat". Imi dau seama ca parca astept momentul in care o sa fiu total neputincioasa, parca este iminent, si stiu ca asta mi se va intampla.

Poate pentru ca nu am mai fost bine de atata timp, nu stiu daca o sa mai imi revin. Apar noi simptome, ceea ce in orice caz nu imi arata ca merg intr-o directie buna.

Caut in mine noi resurse psihice, noi chestii pe care sa le incerc, sa ma mai aduca pe linia de plutire putin. Incerc sa ma directionez in ceea ce priveste excursia in Bali, sa nu imi creez asteptari dar nici frici. Sa ma gandesc pur si simplu ca voi ajunge acolo ok, ca va fi o experienta frumoasa, si ca asa cum am pornit, va fi hrana pentru suflet. Pentru ca in ultimul timp l-am cam privat de asta.

Cu dragoste,

Florenta

Cand tot ce credeai...nu este

Desi initial am luat-o ca atare, imi dau seama ca am tot felul de trairi acum.

Toti anii astia, am fost sigura ca eu mi-am cauzat boala. Ok...cumva indirect, nu a fost vina mea, asta am trait in situatiile in care am fost bla bla

Dar acum... ca stiu ca s-a intamplat ceva la nastere... Nu numai ca descoperisem ca am fost "privata" de prezenta mamei in primele saptamani din viata, dar ceva chiar s-a intamplat la cezariana...ceva nu a mers bine si la un moment dat, pentru cateva secunde poate, creierul meu nu a primit oxigen. Si acum... mi se spune ca daca s-ar fi descoperit atunci, cu tratament pana la 5-6 ani puteam sa fiu bine. Cum ar fi putut cineva sa isi dea seama? Clinic am fost sanatoasa pana la 19 ani. Doar nu ma scoteau din pantece si ma bagau la RMN...just in case.

Si ma intreb, daca nu as fi trait asa puternic emotiile, as fi fost ok? Pana cand? Puteam face ceva sa evit asta?

Chiar ma simt confuza. Pe de-o parte chiar mi-e mila de mine, nu cred ca as fi putut sa fac EU ceva sa evit asta. Pe de-o parte sunt furioasa, ca mi s-a intamplat asta, si ca nu am avut si nu am niciun control. Se mai rezuma la self loving si impacarea cu sinele? sau este doar ghinion? Asta a fost, macar acum stiu, nu? Pot sa fiu impacata ca asa m-am nascut si nu aveam cum sa schimb asta. Si acum? Ce mai pot face?

O sa fac tratament ,ok. Nu sunt demoralizata, chiar perspectiva tratamentului ma tine destul de sus... Am inceput de cateva zile. Momentan nu se simte nicio imbunatatire, dar nici nu ma astept... ca de obicei, e de durata...

Alte analize au iesit pozitiv...Epstein Barr si Citomegalo virus SI varicela zoster.... Ceee? Parca am trait in padure!! Cum sa am toate astea, si Lyme, si SM??? Macar inteleg ca nu sunt contagioasa, sunt prezenti virusii acolo si imi agraveaza starea, pentru ca sunt imuno-compromisa. Dar cuuum?Care sunt sansele?

Ma rog..privind partea buna, poate daca scap si de astia, o sa ma simt mai bine...

Pana la urma, ma gandesc ca este ceva ce imi provoc eu cumva. Medicina germanica spune ca in anumite situatii, corpul creeaza acesti virusi ca sa justifice fizic ce simtim... Face sens. Sa cred asta sau sa cred ca... toate bolile pe mine? Pai in cazul asta, ma descurc foarte bine inseamna...

Normal ca iridologul a vazut "haos" in ochii mei (citez)

Cu dragoste,

Florenta

Ce mi-a spus medicul iridolog

Pot sa spun ca am trait o experienta foarte interesanta. A venit intr-un moment in care nu mai gaseam motivatie intrinseca, nu mai reuseam sa vad partile bune (de fapt le vedeam, intotdeauna sunt si parti bune. Nu reuseam sa le constientizez), pe scurt eram cam deprimata. Mi se parea ca depun un efort foarte mare, cu tot ce fac, si dieta, si sport, psihologie, toate cartile citite, eforturi sa ma mentin pozitiva si sa nu pic... si am picat. Cred ca in primul rand am picat psihic, simteam ca imi ajunge, nu mai vedeam sensul bolii acum. Ok, am facut muuulte schimbari, am invatat multe, si speranta mea era macar sa nu fiu mai rau.

Poate  a fost si vina temperaturilor groaznice din vara, mult timp m-am ascuns de soare, nu prea am iesit din casa...ceea ce nu a ajutat. Nu mai stiam ce sa fac. Am inceput sa caut cursuri de AIKIDO (arte martiale), gandindu-ma ca poate asta va reconcilia parti din mine care nu ajung la o invoiala...

In sfarsit, cineva de la cursul de Analiza Tranzactionala mi-a recomandat un medic iridolog. Medicul iridolog iti citeste in iris. Toate problemele. Pare...magic, pana la vrajitorie :))

Auzisem despre asta acum cativa ani, mi se parea foarte interesant.. Nu m-am gandit ca ar avea cum sa ma ajute pe mine.Sa se uite in ochii mei si sa vada..ce? Leziuni cerebrale? Really?

Daar, avand in vedere ca eram destul de disperata... omul la disperare la incearca pe toate. Desi (cum a spus si doctorita mea care ma are sub supervizare, pe mine nu ma impresioneaza orice. Tocmai ca am incercat si citit destul de mult in ultimii 10 ani, si cred ca am discernamant in ceea ce priveste lucrurile de genul asta. De exemplu, nu as incerca bioenergia...Nu zic ca nu poate functiona, in niciun caz, dar pana la urma cred ca nu am ajuns in punctul in care sa incerc si asta!).

Mi-am facut programare prin telefon (for the record am dat doar numele mic). Am ajuns la cabinet, nu m-a intrebat nimeni nimic, m-a asezat pe scaun si s-a uitat cu o lupa in ochii mei. Si a inceput sa imi spuna toate problemele pe care le am (indiferent ca le stiam sau nu), si mai mult de atat , dupa asta, mi-a spus si cauzele.

Frapant pentru mine a fost ca m-a intrebat, dupa terminarea consultului ocular, daca am luat antibiotice o perioada mai lunga. "Da, pentru Lyme", am raspuns. " Ciudat, nu am vazut Lyme". (Tocmai primisem analizele cu o zi inainte...negativ pentru Lyme -testul WesternBlot si inca niste indicatori , rezultatul fiind ca nu exista nicio suspiciune ca ar reveni boala). I-am povestit asta, si ca am facut niste cure puternice de antibiotic acum 3 ani, timp de un an. Se pare ca protectia hepatica pe care am facut-o nu a fost suficienta. Ficatul este foarte obosit pentru o persoana de varsta mea.

Mi-a mai povestit niste mici problemute pe care stiam ca le am, si am ajuns la demienilizare. M-a intrebat daca stiam de asta (nu m-a vazut mergand prea mult!). Si m-a intrebat daca stiu ce s-a intamplat la nastere, pentru ca de atunci am asta. Iar asta chiar a fost o noutate.

Se pare ca la nastere , la un moment dat a fost o lipsa de oxigenare, care mi-a afectat creierul. De aici si leziunile. Daca s-ar fi descoperit atunci, cu tratament pana la 5-6 ani, se vindeca. Acum, "incercam sa peticim". Pentru mine, asta este suficient de bine. Nu mai sunt asa pornita sa ma fac bine 100%, nici nu stiu daca mai sper la asta,nu cred... Vreau sa fiu macar mai bine.

Mi-a mai spus (de fapt primul lucru pe care mi l-a spus) ca am o mare problema emotionala... Asta s-ar putea sa nu fie o noutate pentru oricine ajunge in cabinetul unui medic...

In final, mi-a dat un tratament pentru 6 luni. Nimic foarte chimic, le gasesc si la plafar... Dar in concentratii mari, si anumite combinatii.

Peste 2 luni, mai fac un consult.

Am fost destul de impresionata. Stiu ca ma motiveaza doar ideea de un nou plan, ceva nou ce nu am mai incercat, care stiu ca nu imi poate face rau.

Si imi dau seama ca pentru toate problemele pe care le-a vazut...ar fi trebuit sa fac o gramada de alte analize...mai mult timp, mai multi bani...

Din nou, am vrut sa scriu despre asta gandindu-ma ca poate mai sunt persoane in situatia mea, care nu mai stiu de unde sa o apuce, ce sa mai incerce. Momentan nu pot sa spun daca functioneaza tratamentul, nici nu a venit comanda de pastile, dar pana imi dau eu seama daca functioneaza sau nu, altcineva nu ar vrea sa piarda timp, ci sa incerce :)

Cu dragoste,

Florenta

Scurta introspectie

Nu am avut niste zile foarte bune. Desi am inotat des saptamana asta, am facut miscare, am inceput sa reduc chiar si zaharul din fructe (sa mananc doar fructe mai putin dulci),sa reduc chiar si mierea... parca am fost vizibil destul de rau.

Si am citit foarte mult. Despre boli autoimune in general, despre legatura stres-boala, suprimarea emotiilor, abandon etc. Si ok...toate intr-adevar se potrivesc. Si mai departe ce fac?

In cartile pe care le-am citit sunt studii ( facute din anii 60-70 pana astazi), care evidentiaza legatura dintre stres si boala autoimuna (fie ca este SM, SLA, Lupus, artrita reumatoida etc..).

Relatia mama-copil. Ca sa o iau de la inceput, avand in vedere ca pe mama nu mai pot sa o intreb, am intrebat-o pe bunica mea. De la mama stiam ca dupa ce m-a nascut a avut complicatii, o infectie, si din cauza asta am ramas amandoua in spital mai mult decat trebuia in mod normal.

Acum, i-am cerut detalii bunicii mele. Da, mama a avut o infectie dupa ce m-a nascut (prin cezariana si a luat un virus din spital). Facea febra mare etc. Nu m-a alaptat niciodata, si nici nu a putut sa se apropie de mine in primele 2 saptamani dupa ce m-a nascut.

Cartea "Why love matters" explica foarte detaliat cat de importante sunt primele luni din viata pentru un nou-nascut, cum lipsa mamei reprezinta un factor de stres major (fiind amenintata supravietuirea). Hipocampusul, care reguleaza nivelul de cortisol secretat in orice conditie de stres, nu este inca format la varsta aia, astfel hipotalamusul este inundat de cortisol. In viata de adult, nivelul de cortisol va fi peste normal, generand stresul fiziologic, de care in mod normal nici nu suntem constienti. Prima premisa pro boala auto-imuna.

In continuare, s-a observat cum toti pacientii diagnosticati cu o boala autoimuna, desi s-au dezvoltat in conditii si medii foarte diferie, aveau un background psihologic izbitor de asemenator: suprimarea emotiilor, incepand cu furie, de multe ori directionata spre sine. Semne distinctive: niciodata multumiti de propriile realizari, auto-criticism exagerat. Nu este de mirare ca propriul sistem incepe sa se auto-atace, ca este confuz si nu mai face distinctia intre corp strain si..propriul corp. In SM, sistemul imunitar creeaza anticorpi care ataca teaca de mielina, ca si cand ar fi o substanta daunatoare.

Am realizat ca fac toate astea, cred insa ca am facut progrese destul de mari sa imi "repar" imaginea in fata mea: nu dansam suficient de bine (pentru ca eram bolnava, nu aveam echilibru, eram furioasa pe asta...deci pe mine, ma invinovateam ca nu pot sa merg bine si mereu credeam ca trebuie sa trag mai tare pentru ca...asta trebuie sa fac), la munca mult timp am crezut ca am ajuns unde sunt din...noroc, si ca am reusit cumva sa pacalesc pe toata lumea , si ca la un moment dat o sa isi dea seama (si din cauza asta trebuie sa muncesc si mai mult, ca poate la un moment dat o sa fiu suficient de buna... nu are legatura ca am invatat o gramada - am luat 10 la mate la admiterea la facultate, ca am muncit din facultate, chiar si in liceu putin - ca sa imi fac experienta, ca am invatat limbi straine, burse in strainatate etc... niciodata nu m-am oprit sa ma bucur pur si simplu de ce am realizat si sa imi recunosc asta.

Si mai mult de atat, eram si o persoana groaznica. Pur si simplu. Pentru prietenele mele, iubitii mei, pentru mama etc. Pentru ca ma rasteam, repezeam. Eram furioasa. Si furia se rasfrangea asupra mea, pentru ca nu o recunosteam. Nu aveam niciun fel de relatie cu corpul meu. Pentru ca furia era o emotie negativa, pe care nu trebuia sa o simt. De fiecare data cand eram furioasa, mama  ma compara cu tata (ca seman cu el, si de la el am luat asta). Acum nu stiu ce ar fi fost mai bine...ca mama, care isi suprima furia, tristetea si orice alta emotie negativa, si care a murit de cancer, sau ca tata, care isi exprima furia, si a facut infarct si a murit (persoanele care simt furia prea puternic, vor avea probleme cardiace...Tata nu a avut probleme cardiace, cel putin nu ne-a spus nimic de asta. Dupa ce a murit, am gasit niste pastile la el acasa...).

Ideea este ca am invatat ca si emotiile negative sunt emotii, si trebuie exprimate, nu suprimate. In lumea animala, furia, frustrarea etc sunt critice pentru supravietuire, si in nici un caz nu sunt vazute ca ceva "negativ".Furia reprezinta atat recunoasterea pericolului, cat si raspunsul la el.

Furia suprimata duce la imunitate..dezorganizata si confuzie, la inabilitatea de a exprima si constientiza sentimente reale si punerea nevoilor altor persoane inaintea celor personale (facem lucruri care nu ne plac, pe care de fapt nu vrem sa le facem, ca sa nu dezamagim, suparam, sa facem pe plac altcuiva etc). Lucruri pe care persoanele cu boli cronice le au in comun.Confuzia continua la nivel de tesuturi, organe si celule.Tratamentele existente pentru SM "moduleaza" sistemul imunitar, pe scurt il distrug sau dezactiveaza. Prin asta, organnismul ramane descoperit in fata infectiilor, tumorilor si se va obtine acelasi efect ("When the body says no" - Dr Gabor Mate' )

Iar acum... cred ca astept sa se intample ceva. Fac schimbari, imi dau seama de asta pe zi ce trece. Si imi dau seama ca sunt confuza inca, cateodata ma hotarasc sa nu mai astept nimic, sa traiesc si atat, sa fiu fericita si atat,si cateodata... mi se pare prea greu. Si sper din nou ca o sa ma simt altfel curand, si ca o sa ma fac bine in final. Si habar nu am ce ar fi mai bine pentru mine sa imi doresc.

Carusel

Viata mea ca un carusel :) Este un titlu bun.

In acelasi timp, este o perspectiva foarte buna si pozitiva de a vedea situatia mea actuala. Este elementul "fun" din toata situatia, dincolo de toate lectiile importante pe care le invat.

As putea chiar sa spun ca este un beneficiu in boala asta. Ok, nu as spune asta.

Este un carusel considerand situatiile limita in care ma pune corpul meu, testandu-mi la maxim echilibrul. In aglomeratie, este o adevarata provocare sa ma strecor printre oameni fara sa ma busesc de ei. Nu reusesc intotdeauna. Corpul meu mi-a spus ca de fapt nu imi place aglomeratia. Intr-adevar, acum evit constient locurile aglomerate, daca pot schimba locatia cu un loc mai linistit,liber, o fac fara sa ma gandesc. Iar asta este o schimbare fundamentala pe care am facut-o, fara sa imi dau seama constient. Pana acum. Iar acum, imi dau seama ca trebuie sa imi schimb atitudinea fata de asta.

Cand trebuia sa ajung intr-un loc unde stiam ca va fi aglomerat, imi faceam tot felul de procese, ma simteam vinovata ca trebuie sa schimb eu locatia (in special daca nu era parcare in apropiere). In cel mai rau caz, nu spuneam nimic si ma chinuiam sa ajung, sa "inot"prin aglomeratie. Moment in care simteam un val de caldura cum imi trece prin corp, parca nu mai vad la fel de bine, putin incetosat si neclar, parca ametesc putin si imi aud respiratia in urechi. Toate astea doar pentru ca sunt nesigura de picioarele mele, de echilibru, de glezne. Ca intr-un un carusel.

Asa ca acum am decis sa imbratisez schimbarea asta, sa accept ca nu imi place aglomeratia si sa fiu ok cu faptul ca o refuz. Cu siguranta nu voi putea sa ma sustrag din aglomeratii intotdeauna, dar atunci cand o sa pot, o sa o fac din inima.

Pentru ca nu trebuie neaparat sa o iau ca pe o limitare a corpului meu. Multi oameni evita in mod constient aglomeratia din o gramada de alte motive , si sunt ok cu asta. Din nou, singura mea limitare e doar in capul meu.

Ma mai simt intr-un carusel si cand ajung acasa cu cateva cumparaturi, ceva bagaj, si trebuie sa urc cateva trepte la scara, sa ajung la lift fara sa ma busesc de toti peretii, si intr-un final in casa (unde pot sa ma busesc de toti peretii, ca sunt ai mei :) ). Din nou, nu reusesc mereu sa evit impactul cu scarile, cu peretii de la scara, cu usa de la lift, dar macar cand intru in casa pot sa ma prabusesc linistita pe parchet. Ceea ce obisnuia sa ma deprime. Acum...e doar parte din distractie.

Ok...nu merg drept, ma lovesc singura, ma dezechibrez (daca am noroc nu e nimeni sa ma vada, daca nu... de obicei ma intreaba daca sunt ok. Raspunsul e intotdeauna "Da, sunt ok. Asa merg eu acum" ), dar asta este caruselul. Si avand in vedere ca nu pot schimba situatia in momentul asta, pot macar sa o accept si sa  ma distrez.

Sa duc o cana cu suc din bucatarie in sufragerie? O adevarata aventura. Trebuie sa pun o farfurie sub, dar si asa am toate sansele macar un sfert din cantitate sa o las pe drum. E ok...tot eu fac curat.

Dar astea sunt doar lucruri marunte. Cert este ca daca o sa traiesc cu asta, ca sa fiu fericita o sa le accept, nu ca pe niste limitari, ci ca pe insusirile mele.

Asa sunt eu acum. Si sunt ok cu asta.

Cineva mi-a spus ca viata mea, asa cum este ea acum, este un maraton de anduranta. Ca toate eforturile pe care le fac sa ma fac bine o sa dea roade peste mult timp. Vreau sa ma bucur de calatoria asta, de maratonul asta, sa invat ce pot din el, fara sa imi setez un scop precis. Doar sa ma redescopar.

Cu dragoste,

Florenta

Schimbarea incepe de la mine.Cu cele mai marunte lucruri

August, 2015

Este extraordinar cat impact pot avea cartile in viata cuiva.

Pentru mine cel putin , in fiecare carte pe care o citesc , gasesc lucruri uimitoare, si ce e mai important, gasesc motive pentru a schimba sabloane vechi, de genul "asa am facut toata viata".

Cand este ceva fundamental nu gresit, ci sa spunem incomfortabil (cum ar fi faptul ca nu pot sa merg, de ex..sau o oricare alta problema de sanatate), inseamna ca este momentul sa schimb ceva fundamental in viata, in modul in care fac lucrurile. Inseamna ca trebuie sa ma uit atent la ce fac, la ce simt, si la motivele pentru care fac asta.

Am inceput sa ma gandesc la ce fac intr-un anumit mod, pentru ca..."asa e normal, asa am facut toata viata". Cand am reperat lucrurile acelea, am inceput sa le schimb. Chiar daca mie mi se pareau normale, corecte etc. Corpul meu imi spunea ca "ceva" nu este bine. Ceva fundamental. Nu am de unde sa stiu ce , dar stiu un singur lucru: ca vreau sa ma fac bine. Asa ca de undeva trebuie sa o apuc.

Mai mult, mi se confirma ca ce fac, fac bine. Mi-am comandat o carte "When the body says no" - Dr Gabor Mate'. Am vazut un video de prezentare.
When the Body says no
How stress can cause disease

Acest medic evidentiaza, printre altele, profiluri similare ale persoanelor cu SM, pe care le-am regasit in multe dintre lucrurile pe care le faceam, le traiam, le-am trait. Emotii suprimate, ne-exprimate, socuri emotionale traite in singuratate sunt doar cateva exemple, foarte generale.

Ce fac eu de o viata?

Am muncit mult. Am invatat mult, m-am angajat devreme, dar asta nu e nimic special. Multa lume face asta, si nu toti au SM.
Insa pentru mine, SM este aici sa imi spuna sa ma mai opresc. Sa fiu atenta mai intai cum ma simt, cat de obosita sunt, unde ma doare, si ce VREAU cu adevarat sa fac. Daca vreau sa ma plimb, sa ma plimb, dar cand obosesc putin, sa ma opresc. Sa nu continui sa merg pana chiar nu mai pot. Cand fac curat in casa, sa fac pauza in momentul in care ma dor picioarele putin, nu ca "ma opresc cand termin camera asta". Cand mi-e somn seara, sa ma bag in pat in momentul in care mi se face somn, nu sa trag de mine "ca imi place filmul", "ca e abia ora 9" etc. Mi-e somn, inseamna ca organismul are nevoie sa se refaca in momentul asta.

Si sa fac ce VREAU eu, ce simt, cand simt. Daca nu ma mai simt in stare sa merg la un fim la cinema, nu ma mai duc. Chiar daca am luat bilete deja. Asta e. 20 lei bine cheltuiti. Pe odihna si pe somn. Incep cu chestii mici. Data viitoare o sa fiu mai atenta la cum se simte corpul meu inainte sa cumpar biletele.

Din pacate, pentru mine a durat ceva pana sa ies din aceasta inertie, pana sa reincep sa simt ce imi transmite corpul meu. Pentru ca "toata viata m-am culcat la 12 noaptea", nu mai simteam ca imi e somn la 9-10. Pentru ca "toata viata am tras tare", nu mai simteam nevoie de zile libere neaparat, de a inchide laptopul la ora 6 etc.

In alta ordine de idei, mai sunt si relatiile cu ceilalti care intotdeauna ridica probleme. Motive ca "nu pot sa fac asta, o sa fie dezamagita" , "a fost nesimtit/a , nu pot sa ii spun exact ce gandesc , lasa...nu am tupeu/curaj etc" sunt iar profiluri de care incet incet scap. Cand auzeam "nu mai pune la suflet, fii si tu mai nesimtit/a" spuneam "da..stiu...asa e. Ai dreptate". Si nu faceam nimic. Pana mi-am dat seama ca nu pot sa astept sa "se intample o schimbare" daca nu o fac eu. De multe ori mi se parea ca am un comportament abrupt, care total nu mi se potriveste. Dar daca vreau o schimbare ok, o sa o fac.

Pentru ca mi se potriveste mai bine sa fiu sanatoasa. Pentru ca in mintea mea, un comportament mai "abrupt" de multe ori se confunda cu nesimtirea. Dar imi dau seama ca nu este asa. Daca spun ce gandesc, sunt verticala, si nu jignesc niciodata pe nimeni. In general, am un astfel de comportament pentru ca eu m-am simtit jignita. Nu reprosez nimanui ca "este defect", ci ca face ceva care ma deranjeaza, si nu ma simt eu in largul meu in momentul respectiv.

Citind cartea aceasta, si vazand cum tooooaaate persoanele intervievate cu Scleroza Multipla in carte, cateodata si SLA (Scleroza Laterala amiotrofica) au/aveau exact tipurile astea de comportament, preocupati sa nu deranjeze, sa nu spuna/faca ceva care ar deranja si multe altele.

Celule noastre se inlocuiesc total, o data la 7 ani. Nu ne facem bine pentru ca ele se formeaza exact pe aceleasi profiluri, ne-existand nicio schimbare in viata noastra, in comportamentul nostru.

Eu sunt responsabila de corpul meu, si daca pot face ceva pentru el. o sa fac :)

Cu dragoste,

Florenta

Boala mea are o figura

 

Da. Boala mea are o fata. Pe care am visat-o. Si cred ca a fost cel mai elocvent vis pe care l-am avut vreodata.

In Analiza Tranzactionala, visele nu reprezinta in niciun caz o premonitie, superstitii etc. Visele sunt mesajele ale subconstientului nostru Este singurul mod prin care subcostientul nostru poate sa ne transmita mesaje.

Visul meu a venit dupa o lunga introspectie, am avut o perioada in care nu mai stiam daca sunt cine sunt cu adevarat, daca sunt pe drumul cel bun sau ma pacalesc , eu pe mine.

Aparent doar un vis, m-am trezit din el foarte speriata, dar in acelasi timp fericita ca s-a terminat cu bine, insa simtind frica in continuare, atat de puternic.

Eram cu mama si bunica mea in casa ( nu imi dau seama exact in care casa, pentru ca m-am mutat de vreo 3 ori, plus ca la un moment dat, mi se parea ca sunt in bucataria mea din Sicilia - Erasmus...dar asta poate nu e important). Si stiam ca este un criminal pe urmele mele. Simteam o tensiune foarte puternica. Mama era in dormitor, iar eu cu bunica mea in bucatarie. Incercam sa aprindem lumina, dar s-a stins si nu se mai aprindea.Era un semi-intuneric in casa care sporea tensiunea, pentru ca asteptam criminalul.

Care a venit. A inceput sa bata tare in usa, mama a venit din dormitor, a inchis geamul ca sa nu poata intra pe geam ,in schimb a spart oricum usa.

Era un tip, pe la 29 de ani, slabut, care avea cumva atarnat, prins de el , o gramada de cutite. Cu care m-ar fi omorat, Eram toate blocate in bucatarie, iar el statea in usa, astfel incat nu puteam iesi.

Cand la un moment dat, s-a intamplat ceva. Mi-am dat seama ca avea un zambet tampit pe fata. Si din momentul ala, mi-am schimbat total atitudinea. Nu mai imi era frica, am inceput sa rad de el, ca "de ce razi asa, ca prostul?". Am luat o carpa din bucatarie, m-am facut ca o arunc spre el, l-am driblat, am aruncat-o, si am reusit sa ies din bucataria in care ne blocase.

Eram scapata. In momentul ala m-am trezit. Inca in pat, mai mult adormita, am inceput sa recapitulez visul si sa gasesc simboluri.

"Criminalul" era in mod evident boala mea. Si am stat si l-am analizat. Avea 29 de ani. Nu a spus, dar stiam. Pentru ca eu am 29 de ani. Si el este parte din mine. Desi l-am descoperit mult mai tarziu , la 19 ani. Pentru ca partea mea, din mine, care ma iubeste cel mai mult, m-a ghidat catre adevaratul meu drum in viata. Pentru ca limitarile corpului nostru pentru asta sunt. Cel putin asta am concluzionat pana acum: eu imi doream sa fiu dansatoare. Toata viata am visat la asta. Cand de fapt misiunea mea, scopul meu, a fost dintotdeauna sa ajut oamenii. Sa devin terapeut. Iar "acest tip de 29 de ani" nu numai ca m-a oprit din drumul meu stabilit, ci m-a si ajutat sa vad alt drum. Pentru ca acum, dupa toate luptele si framantarile mele interioare pot sa inteleg mai bine prin ce trece cineva care se confrunta cu o afectiune, atat la nivel fizic, cat si psihologic.

Imi amintesc figura "criminalului". Eu l-am considerat criminal. Ce-i drept, a dat buzna in bucataria mea, asa cum boala a dat buzna in viata mea. Privind mai atent, imi dau seama ca fata lui era de copil, desi avea o gramada de cutite amenintatoare. Era de fapt un copil inofensiv, care a inceput sa zambeasca prostut cand am inceput sa fac misto de el, S-a lasat pacalit de o carpa pe care am aruncat-o spre el, si m-a lasat sa trec. Niciun criminal nu ar fi facut asta. El este de fapt un copil inofensiv, care incearca sa ma protejeze.

Pentru ca nu este aici degeaba. Este aici ca sa ma invete o lectie, ceva ce eu singura nu pot vedea, doar ca important este sa gasesc ce, sa inteleg de ce se intampla asta, si sa imi schimb punctul de vedere...sa nu o mai vad ca pe o povara, ca pe ceva ce ma limiteaza, ci ca pe ceva care ma ghideaza spre drumul cel bun

Cutitele? Este oare o coincidenta ca asa, plin de cutite, a intrat la mine in bucatarie? Daca de fapt, incerca sa ma ajute? Pentru ca obosesc atat de tare stand in picioare, cand gatesc, si tai legume etc, pregatind masa? Daca el de fapt incerca sa ma ajute, pur si simplu, in bucatarie? Sa ma protejeze?

Este de fapt acea parte din mine inocenta, care ma ajuta asa cum poate ea, acel copil inofensiv, care crede ca nu are prea multa putere, si de fapt nu e constient de puterea pe care o are, pentru ca se sperie, si se lasa pacalit. Imi dau seama ca pacalindu-l pe el, ma pacalesc singura.

Intr-adevar, ce am invatat din visul asta, este ca pot sa depasesc orice moment, daca imi schimb atitudinea. Sa ma joc mai mult. Sa nu o mai iau asa tragic. Pentru ca in momentul asta, toooot ce fac si toate gandurile mele sunt indreptate catre boala mea, si cum pot sa minimalizez simptomele.

Ceea ce e ok, si normal, sa ma preocupe.

Doar sa imi aduc aminte sa ma mai si joc cu acest copil,intre timp.

Cu dragoste,

Florenta

Subconstientul incredibil

Astazi m-am inscris la facultatea de psihologie. Am depus dosarul. Ar trebui sa fiu mandra, dar am retineri. Pentru ca, desi ar fi minunat sa imi schimb cariera, imi pun intrebari daca nu am intrat iar in scenariul meu de viata. Daca nu ma ambitionez, sa dovedesc, sa imi dovedesc, ca pot face si asta. Ca sunt capabila, si in ciuda bolii, mai fac o facultate. Wow, de admirat.

Si imi este frica pentru ca la un moment dat poate o sa fiu iar rau, si o sa trag de mine iar, sa ma duc la examene etc (desi m-am inscris la distanta, la examene tot trebuie sa ma duc).

Prietena mea mi-a trimis un link cu un filmulet care m-a pus pe ganduri. Lucruri pe care le stiam, dar de fiecare data cand le aud , trezesc ceva in mine. Cum corpul nostru vorbeste pentru noi atunci cand noi nu o facem. Cand partea aia din noi, care ne iubeste cel mai mult, ne trage un semnal de alarma, ca sa ne aduca pe calea cea buna. Cand nu putem spune nu, spune el in locul nostru.

https://www.youtube.com/watch?v=Qf92l7FPyKo

Si am inceput sa ma intreb, daca cine sunt eu acum sunt cea autentica, cea care as fi fost daca atatea evenimente din viata mea nu m-ar fi facut asa?Daca faptul ca dau la psihologie este doar pentru a obtine diploma si a putea, o data cu terminarea formarii, cursului de Analiza Tranzactionala, sa devin psiholog, sau vreau sa imi dovedesc inca o data, ca pot face si asta? Si asta, si asta... Cand o sa fac si asta, o sa fiu multumita?

Cand am fost in Dubai, o discutie in contradictoriu m-a pus pe ganduri. Pana acum m-am gandit destul de evaziv la asta, ca este o problema la mine, dar am trecut repede peste. Acum au inceput sa mi se clarifice lucrurile , de ce am reactionat cum am reactionat, m-am intrebat, mi-am raspuns.

De ce m-am certat cu Mirel  in Dubai (numele este fictiv)? El sustine faptele stiintifice iar eu , practic sustin ca medicina trateaza prea putin organismul in totalitatea lui, ca ei spun ca SM e incurabila, iar eu sustin ca o sa ma fac bine. Cand m-a provocat, am inceput sa plang. De ce am inceput sa plang? Pentru ca nu cred cu adevarat ceea ce spun? Cred in relatia emotional-fizic, sau nu suficient? 

Mama spunea de chestiile astea , ca sunt placebo ca sunt pentru oameni sanatosi. Oare din cazuza asta nu sunt convinsa in subconstient ca o sa ma fac bine? Cred in continuare ca sunt doar povesti, si desi promovez gandirea asta la toata lumea, eu nu sunt convinsa de asta in subcontinent. Si asta e motivul pentru care nu ma fac bine. 

Gata. Ce spunea mama nu mai e relevant . mama a murit pentru ca nu a crezut in ea si nu s-a gandit la ea nicio secunda. Daca a facut-o, a facut-o prea tarziu.  

Eu ma certam cu mama. Mereu pe tema asta. Cand am fost in Germania si am venit de acolo cu medicamente naturiste facute de laboratoarele lor pentru Lyme a inceput sa tipe la mine , “ca mi-am luat medicamente de oameni sanatosi”. Ca pe scurt, nu o sa functioneze. De functionat a functionat, pentru ca la doua saptamani de la inceperea curei am avut cea mai mare cadere de pana atunci, am mers 2 luni in baston. Semn ca antibioticele functionau, omorau  spirochetele. Prin asta, se elibereaza neurotoxine si simptomele se agraveaza pana le-am eliminate din organism. Ideea e ca eu m-am certat groaznic cu ea atunci, m-am super enervate ca nu ma sustine, ca am venit de acolo si am dat atatia bani pe medicamente, iar ea imi spune ,practic, ca sunt apa de ploaie.

Daca nu as fi crezut-o, nu m-as fi enervat. Daca eu eram convinsa ca ceea ce fac e bine. Dar in adancul sufletului meu, desi la suprafata eram “rebela” si actionam exact in contra a ceea ce spunea ea (in AT asta se numeste “counterscript”, “counterinjunctions”), corpul meu biologic asculta ce spunea Mama, pentru ca era Mama, si avea mereu dreptate. Si in continuare, in subconstient, fac asta. 

Asta este momentul in care constientizez ce se intampla, si momentul in care ii spun mamei mele “multumesc” pentru multe din lucrurile pe care m-a invatat, dar acum trebuie sa traiesc si sa ma fac bine. Sa imi las corpul sa se vindece.

Revelatia pe ziua de azi…

Cu dragoste,

Florenta

Dieta

Voiam de mult sa scriu despre asta. Discutiile despre dieta sunt foarte controversate, de obicei le evit, pentru ca sunt de parere ca nu exista o dieta buna sau o dieta rea (inafara de fast food, prajeli prea des etc  - asta e o dieta rea :)) desi unii m-ar contrazice :D ).. Cred ca exista o dieta potrivita pentru o anumita persoana/problema etc.

Asa ca tot ce vreau sa fac in acest capitol este sa vorbesc despre dieta mea, pe care mi-am construit-o in urma documentarii din carti, internet,  si nu la intamplare, ci argumentat (schimbarea dietei a pornit de la doctorita mea, fiind prima persoana care dupa 7 ani de simptome mi-a aratat ca se pot atenua simptomele asa de simplu)

Avand in vedere ca pentru o persoana cu SM, ceea ce accentueaza simptomele este inflamarea leziunilor cerebrale, Am pornit de aici (de asemenea, multe afectiuni pornesc de la reactii inflamatorii, pentru care s-ar aplica aceste principii cu succes).

In 2011, mi-am cunoscut in sfarsit medicul :). Pana atunci, ma adresam la spitalul Universitar , unde singura solutie in cazul accentuarii simptomelor era cura de cortizon. Am ajuns la noua mea doctorita cautand pe cineva care facea apiterapie. Avand in vedere ca atunci faceam Betaferon pentru SM, a refuzat sa imi faca injectii cu venin de albine pentru ca se crea un conflict in corp: veninul de albine stimuleaza sistemul imunitar, in timp ce Betaferonul "moduleaza" (pe scurt, il slabeste). Dar mi-a dat prima dieta "customizata", si de aici am inceput.

A fost dieta mea pentru cam 2 ani si in principiu, consta din alimente permise si nepermise : carne de 2 ori pe saptamana (asta am schimbat intre timp...de cateva ori. detalii mai incolo), fara zahar alb (doar brun si miere), fara faina alba (doar integrala; la fel si in paine si produse fainoase), fara covrigei, briose, produse de patiserie/cofetarie, fara lactate. In principiu nimic procesat, fara cafea (provoaca inflamatie. Cum imi place cafeaua la nebunie, mi s-a permis 2 cani pe asptamana de cafea decofeinizata).

Am urmat aceasta dieta cu sfintenie , citeam si inca citesc ingredientele pe orice cumpar (majoritatea produselor contin zahar). La dieta se adauga un amestec de miere, laptisor de matca, polen si tinctura de propolis care se consuma de 3 ori pe zi cate o lingura (dar poate varia). Dupa o luna de dieta , puteam sa merg pe tocuri :) Imi aduc aminte ca prima data cand am fost la cabinet ma plangeam ca nu pot purta tocuri si data urmatoare am venit pe tocuri. Nu puteam sa merg mult, dar oricum, puteam sa stau pe tocuri!

Intre timp s-au mai schimbat lucrurile si de aceea am continuat sa caut mereu si mereu noi lucruri. Dupa ce am fost diagnosticata si cu Lyme, tratamentul a fost foarte agresiv si aceea a fost marea mea cadere. Mi-am mai revenit mult fata de perioada aia si inca lucrez la asta.

Acum trei ani am devenit vegetariana. Intotdeauna mi-am dorit sa renunt la carne, dar am avut un pic de anemie mereu si mama "nu m-a lasat"  :)). Carnea in sine este un aliment dificil de digerat pentru organism, si asta a fost argumentul cu care am convins-o. Timp de doi ani am fost vegetariana, pana toamna trecuta, cand am citit o carte (despre care am mai mentionat in blog "How I beat Multiple Sclerosis",

despre Dr Terry Whals& dieta 

 scrisa de un medic care sufera de SM). Modul in care e scrisa cartea, foarte accesibil , coerent si argumentativ, m-a fascinat si de atunci urmez principiile invatate acolo (confirmate din mai multe surse):

- fara gluten: glutenul este proteina din grau cel mai greu digerabila de organismul uman. Asta pentru ca in vremuri stravechi , Paleolitic, oamenii nu mancau niciun fel de cereale. Cerealele au fost descoperite mai recent si de aceea multe persoane nu s-au adaptat. Renuntand la gluten, am simtit imbunatatiri din primele zile. Din pacate, renuntarea la gluten implica renuntarea la paine, chiar si integrala, orice fainoase, orice aliment facut cu faina de grau. Mult timp am substituit cu rondele de orez expandat, uneori din porumb expandat, dar am renuntat si la acestea (contin alte proteine similare glutenului). Dar pentru o trecere mai suportabila, as recomanda

- fara lactate: suntem singurele mamifere care beau laptele altor mamifere dupa intarcare. Pentru mine asta a fost un argument destul de bun. De asemenea, clar este greu digerabil. Dupa ce am renuntat la lactate, nu ma mai balonam, digestia era mult mai buna

- fara zahar deloc: zaharul brun/brut din comert oricum nu este natural. Chiar doar cu zahar brun, nu ma simteam suficient de bine. Am zis sa fac o incercare, sa nu mananc o saptamana deloc zahar. Rezultatele erau vizibile (la mine) si pentru cei din jurul meu. In ultimul timp, am inceput sa reduc si mierea (contine zahar) dar nu as recomanda neaparat

-  Carne: nu proteinele din carne m-au convins sa revin la consumul de carne, ci acizii grasi. Proteinele exista din belsug si in seminte, anumite legume etc. Dar acizii grasi de care are nevoie creierul sa se regenereze nu sunt decat in carne. Mai sunt in uleiul de peste etc dar avand in vedere ca la o persoana cu SM creierul este cel afectat, cred ca you need all you can get. Nu este ceva optional, asa am gandit eu. Daca asta trebuie sa fac, ok, o fac. Creierul este facut din grasime, normal ca pentru a se regenera are nevoie de grasime. Atentie la calitate. Produsele din comert nu sunt de cea mai buna calitate. Si pentru mine a fost un efort sa gasesc animale crescute natural, dar nu este imposibil. Exista inernet, sunt ferme in jurul oricarui oras, daca se vrea , se poate. O persona cu SM are oricum un mare dezeschilibru in corp, nu este de dorit sa adaugi peste asta hormonii din puiul din comert sau antibiotice din porc etc

- Seminte si nuci: mereu le hidratez. Se hidrateaza pentru ca, desi nu se observa cu ochiul liber, germineaza peste noapte. Semintele de in le hidratez in timpul noptii iar dimineata le bag la blender in suc de fructe. De asemenea, sunt bune amestecate in salate. Semintele de in hidratate si blenduite a doua zi regleaza digestia ( mare grija daca urmati Protocolul cu Vit D in doze mari, atunci semintele si nucile, ca si lactatele, sunt strict interzise. Pot afecta rinichii ireversibil)

- Uleiuri: uleiurile sunt foarte importante. Uleiul de in este unul dintre cele mai eficiente antiinflamatorii. Pentru salate folosesc cel mai mult uleiul de in, uneori si de masline, dar pentru gatit intotdeauna ulei de cocos sau grasime animala. Uleiurile sunt o sursa foarte buna de omega 3, dar cele vegetale, prin incalzire, pierd componenta de omega 3, devine omega 6. In mod normal, raportul omega 3 omega 6 ar trebui sa fie 1:1, dar in timp, cu toate produsele din comert, s-a ajuns cam 34:1 (omega 6/omega3). Uleiul de cocos are punctul de fierbere mult mai ridicat, si nu pierde componenta de omega 3 la incalzire.

- Fructe: fructele de cele mai multe ori le fac sucuri la blender. Sucurile se absorb mai repede in organism, corpul nu depune efort sa le digere. Ajung direct in stomac si de acolo in sange. Sucul il beau pe stomacul gol (sau la 2 ore dupa masa). La jumatate de ora dupa mananc. Scopul meu este de trei sucuri colorate pe zi. Colorate pentru ca frutele si legumele colorate contin cei mai multi antioxidanti (portocala, lamaie, morcovi, pepene, avocado etc). Colorate: aceeasi culoare a coajei si interior.

- Legume: salate cu orice ocazie, eventual la toate mesele. In cartea "How I Beat Ms" se recomanda 3 cani de supe de frunze (spanac, salata verde, patrunjel, kale etc) si 3 cani de legume bogate in sulf (conopida broccoli, varza). Eu nu am reusit inca sa beau asa multe, dar beau cam in fiecare zi supa (le amestec pe toate intr-o supa), dar nu este ideal.

- de o saptamana nu mananc nici orez. Mancam felii de orez expandat in loc de paine, dar si in orez, quinoa, porum exista proteine similare glutenului si vreau sa le evit in totalitate.

- cartofii: ii evit. Amidonul nu este de dorit. In carte sunt permise 2 portii pe saptamana, dar eu nu ma simt bine cand mananc cartofi , asa ca prefer sa ii elimin din dieta.

- lapte de cocos: este un aliment foarte important in refacerea tesutului nervos. Il folosesc in mancare ( las carnea la marinat peste noapte in lapte de cocos si mirodenii), dar este si un bun desert. Fiert cu pudra de roscove este un bun substituent pentru lapte cu cacao. Mai mult, adaug curmale, seminte, nuci si racit , aduce cu budinca.atentie ca laptele de cocos full fat (cel recomandat) poate deveni gretos, eu nu pot manca mult. Ideal este o cana jumate pe zi dar eu am reusit cam jumatate de cana, si nu in fiecare zi. De asemenea, iarna un preparat foarte bun si sanatos este ceaiul de turmenic , facut cu lapte de cocos, turmenic, scorisoara, cuisoare si ce mai vreti voi sa puneti (eu am pus chiar si usturoi si mi se pare foarte bun).

- desert: fara zahar este destul de dificil initial sa gasesti un desert, dar mai sus am dat exemple de deserturi cu lapte de cocos. De asemenea, curmalele, smochinele, alune de padure, migdale, fructe uscate le mananc intregi dar si amestecate la blender cu diferite sucuri.

Desi sunt multe restrictii, mananc muuult mai mult ca inainte, si chiar am slabit vreo 4 kg (este normal..fara gluten -paine , fainoase etc, si fara zahar, desi mananc multe grasimi).

Am zile mai bune si zile mai proaste, dar nu cred ca exista o solutie magica. Dieta este ceva ce pot controla, iar aceast dieta asigura pentru oricine toti nutrientii necesari. Imi plac prajiturile dar mai mult imi place sa merg.

Este o dieta in care cred si consider ca asa imi ajut corpul sa se vindece. 

Cu dragoste,

Florenta

Redecizie : decid sa fiu sanatoasa

S-a intamplat acum cateva luni la cursul de psihoterapie sa ne predea „Redecizia”. M-am indragostit de redecizii. 

Mai exact: ce este decizia? In copilarie, in subconstient, am luat foarte multe decizii „ca sa supravietuim”. Pentru un copil, de exemplu lipsa afectiunii parintilor poate fi o amenintare la viata. Un copil nu poate supravietui fara iubirea parintilor/ a unei figuri parentale. La fel, lipsa de atentie, ignorarea se poate traduce ca privare de dragoste.

 Intr-o carte pe care am citit-o si de care ma leg de multe ori, sunt descrise studii din care reiese ca oamenii prefera sa primeasca „mangaieri negative”(negative strokes) decat sa fie ignorati. Din cele mai indepartate studii pe sobolani (si alte mamifere) au reiesit aceleasi rezultate: sobolanii carora li s-au aplicat socuri electrice suportabile au supravietuit mai mult, mai activi, decat cei carora doar li s-a dat mancare si apa si in rest au fost ignorati („Why love matters” – Sue Gerhardt).  

In cazul unui copil ignorat care primeste atentie atunci cand face ceva rau, decizia poate fi „Ca sa primesc atentie, trebuie sa sparg lucruri/stric jucariile/imi murdaresc hainele ” etc. Bineinteles ca deciziei nu i se da  „glas”, se ia in subconstient, dar adulti fiind, traim dupa aceleasi decizii luate in copilarie, care cel mai probabil nu mai sunt relevante. Adultul, cel mai probabil nu mai este ignorat de cei din jurul sau, dar ca sa isi confirme decizia, va face el astfel incat sa fie ignorat, va actiona astfel incat cei din jurul sau sa decida ca a-l ignora este cea mai buna solutie pentru a gestiona comportamentul lui. 

Ce este important, ca odata constientizata ,decizia poate fi modificata, se poata lua o redecizie. 

Mi se pare interesant sa observ cum se intampla lucrurile acestea in cazul meu. Nu stiu exact momentul cand am decis ca primesc mai multa atentie de la mama daca sunt bolnava. Sunt sigura ca a fost inainte de diagnosticul meu cu SM, la 19 ani. In copilarie nu imi aduc aminte sa fi fost un copil bolnavicios. Ce este interesant, ca dupa diagnostic, am respins atentia si afectiunea mamei mele pentru ca eram bolnava (desi initial nu aveam simptome evidente). In mod clar, nu am luat o redecizie in momentul ala , pentru ca boala a continuat sa progreseze. Ciudat, desi obtinusem ce voiam, as fi putut avea atentia mamei mele, o evitam , pentru ca in mod constient nu imi placea genul asta de atentie. Cu toate astea, boala progresa, eu „atrageam” si mai mult atentia prin boala mea, desi, constient, imi doream exact opusul, sa nu atrag atentia, sa fiu bine.

Ce conteaza este ca pot lua o redecizie. Si asta cred ca este unul din lucrurile pe care le pot face. Decid sa fiu sanatoasa, decid sa fiu fericita si sa impartasesc tot ce am invatat in perioada asta. Sunt constienta ca nu o sa se intample nimic de pe-o zi pe alta , ca schimbarea are nevoie de timp , si decid sa imi dau timp, sa accept ce mi se intampla pana atunci si sa invat din asta.

Ce e mai important: nu decid doar cu vorbe. E critic sa actionez. Asa cum cred eu ca e mai bine, avand in vedere ca nimeni in boala asta nu iti poate spune ce sa faci. Medicii iti pot oferi unul din cele 5 (?) tratamente de care stiu ei, care oricum nici macar nu pretind ca vindeca, ci doar „incetineste” evolutia bolii. Pentru mine asta nu a mers. Sa fac injectii o data la doua zile si sa sper ca o sa ajung in carucior cand voi fi prea batrana sa imi mai pese.Am avut noroc sa intalnesc o doctorita imunolog/alergolog, medic naturist si homeopat , foarte deschisa la tratamente alternative, care m-a sustinut (inclusiv psihologic) in perioadele cele mai grele. 

Asa ca am inceput sa ma documentez ce pot sa fac EU, cum ma simt mai bine, ce imi spune corpul meu sa fac. Am inceput cu o dieta ( fara gluten, fara lactate si orice altceva inflamator, cam 3 cani de sucuri de fructe si legume colorate in fiecare zi, cata supa crema pot sa mananc, carne de la animale crescute cat mai natural – ideal ar fi animale hranite cu iarba, dar pana acum nu am gasit asa ceva in Romania!, ulei de peste, de cocos , ulei de in, seminte , nuci hidratate in fiecare zi, si multe altele...). 

Inafara de dieta adecvata, fac sport (yoga in fiecare zi – 20/30 minute dimineata, ma duc la bazin cam de 2-3 ori pe saptamana, ma plimb cat de mult pot), psihoterapie, pentru ca e nevoie si de suport psihic pentru a face asta, am incercat si crio-sauna (pentru ca stiu ca sunt mult mai bine la frig, intamplator am citit un articol despre asta. Sunt mai multe sedinte in care stai ,timp de 3 minute, cam la -180 de grade Celsius. ), si in principiu ma documentez permanent in legatura cu ce as mai putea face sa fiu mai bine. - cate ceva despre asta pe scurt aici

Da, ma accept asa cum sunt, dar asta nu inseamna ca o sa stau sa astept sa pice o solutie magica de undeva. Acceptarea este pentru sufletul meu, sa fiu multumita de mine, si voi continua sa caut solutii ca sa ma simt si mai bine .

 Cu dragoste,

Florenta