Abonare LifeIsNotAFight

Abonare

luni, 26 februarie 2018

Psihologia pozitivismului


Sunt crescută de o mamă care nu suporta să mă vadă plângând. În fiecare moment de ”risc” - în care eu aș fi putut începe să plâng, se agita, devenea energică și încerca să îmi atragă atenția de la plâns și de la motivul care m-ar fi întristat.
Așa își trăia și ea viața. O fire pozitivă, mereu cu zâmbetul pe buze, care indiferent ce greutăți înfrunta, parcă avea un program care rula în background și îi repeta ”totul va fi bine”.

Pozitivismul este critic cu atât mai mult când o boală apare. În momentul în care boala este cronică, optimismul devine o resursă neprețuită. O persoană care știe că are o boală cronică se poate confrunta cu multiple provocări, de la simpla trezire dimineața (nu mai spun trezire cu zâmbetul pe buze - asta e dificil uneori pentru oricine, chiar dacă nu suferă de o boală de orice fel!), până la controlul anxietății de peste zi cauzat de nesiguranța bolii. Nu e ușor nimănui să controleze gânduri negative care apar involuntar. În cazul meu, cu Scleroză Multiplă, în primii ani, deși nu aveam simptome foarte vizibile sau pe care să le simt puternic, primul lucru pe care îl făceam dimineața era să verific dacă îmi pot mișca picioarele. Credeam că într-o dimineață pur și simplu nu o să mai pot. 
Mai târziu, am văzut pe pielea mea că sunt slabe șanse să se întâmple asta, și e foarte ușor să aluneci pe panta anxietății și panicii când știi că ai Scleroză Multiplă, sau Lupus, sau cancer, sau orice alta boală care poate amenința viața sau calitatea vieții.
Iar atunci, în acele momente resimțite ca groază, cel mai la îndemână lucru pe care cineva îl poate face este să se scuture de gândurile terifiante și să își mute atenția pe ceva pozitiv. Asta făcea și mama.

Pe termen scurt, este o strategie care funcționează. Ca de exemplu, în cazul unei răceli. Răceala e ceva care chiar poate fi învinsă. Pot să îmi asum o luptă cu o răceală din care, cel mai probabil, voi ieși câștigătoare. 
Totuși, când vine vorba de Scleroză Multiplă... de-a lungul anilor mi-am dat seama că ideea de ”câștig” implică o luptă. 
Dr. Gabor Mate - medic, public speaker și autor, a scris o carte care pentru mine a fost revelatoare. ”When the Body Says No” descrie în principal cazurile pacienților lui cu Scleroză Multiplă, Scleroză Laterală, cancer, și legătura dintre stres și boală în general. 
Ajungând la capitolul ”pozitivism”, am găsit documentată pentru prima dată ideea cu care rămăsesem în minte din psihoterapia mea individuală și discuțiile cu unul din medicii care m-a impactat cel mai mult: 

uneori, pozitivismul e nesănătos.

De ce? Exact cum făcea mama, ca să îmi distragă atenția de la orice m-ar fi făcut să plâng, de fapt îmi distrăgea atenția de la ce simțeam cu adevărat, așa că îmi suprimam emoțiile reale. Eu chiar eram tristă, și aveam toate motivele să fiu. Ca și ea, sfârșeam prin a le ascunde sub un zâmbet. Un zâmbet în care credeam, conștient credeam, dar care nu reflecta ceea ce simțeam cu adevărat. Era doar o copertă, la fel cum a fost și pentru ea până în ziua în care a răpus-o cancerul. Atunci a plâns.

În cartea lui Mate, un capitol întreg este dedicat puterii negativismului. Medicul oncolog Karen Gelmon explică: ”Pozitivismul în sine sugerează că este vorba de o luptă. Nu cred că acesta este un mod care ajută,un mod în care să te uiți la o boală. În primul rând, psihologic nu este valid. În al doilea rând, nu cred că este psihologic sănătos”.

La ce se referă? 
În momentul în care simțeam că nu mai pot să merg și cu toate astea, respingeam cu zâmbetul pe buze ideea de a folosi un scaun rulant în perioada respectivă, refuzam să accept realitatea. ”Serios, nu am nevoie. Sunt funcțională, lucrez, merg la birou, este totul foarte bine!”. Problema poate nu este pozitivismul în sine, ci lipsa realismului. Nu, nu eram ok. Când unul din primii medici de care m-am apropiat m-a întrebat care e cea mai mare frică a mea, m-am blocat. Cuvintele ”să ajung în scaun rulant” pur și simplu mă paralizau. Mă simțeam paralizată doar când mă gândeam la asta.
Tristețea, teama erau emoții negative. Nu trebuia să le simt. Nu era bine să le simt. Dacă începeam să plâng și nu mă mai opream??
Și atunci, în cadrul acela sigur pentru mine, m-a ținut de mână, m-a asigurat că dacă îmi rostesc fricile cu voce tare nu înseamnă că se vor materializa, și că acum sunt în siguranță să îmi privesc frica aia cea mai mare în față. Ce a urmat e psihoterapie pură, și atunci a fost prima dată când am conștientizat câte lucruri îmi ascund față de mine prin pozitivismul afișat.

Ceea ce considerăm optimism poate fi doar un mecanism de apărare, cum a fost în cazul meu, pentru a nu simți emoții nepermise, ca tristețe, frică. Mecanismele de apărare sunt bune în general, ne ajută să supraviețuim. Sunt totuși cazuri în care ne impiedică să vedem și să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Dacă îmi neg situația, conștient sau inconștient, la un moment dat mă voi autosabota în a face cele mai bune alegeri. ”Nu, nu am nevoie de tratamentul acela. Eu sunt ok!”, ”Nu, nu am nevoie de psihoterapie, sunt optimistă”.

Pozitivismul ajută să depășim momente critice, situații ”luptă sau fugi” (flight or fight) și pe termen scurt este o resursă absolut necesară. La un moment dat însă, a trebuit să accept că faptul că mergeam la birou și puteam funcționa ”cât de cât” nu era suficient pentru a fi deplin fericită. Așa că aleg realitatea, și atunci sunt sigură că voi găsi cele mai bune soluții pentru mine.
Cu dragoste,
Florența


duminică, 18 februarie 2018

Victime, Salvatori și Eroi

Ca fetițe creștem cu gândul că la un moment dat, când vom fi tinere și frumoase, un prinț pe cal alb va veni, ne vom îndrăgosti și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.
Băieții la rândul lor cresc cu imaginea de ”Prâslea”: curajos, invincibil, care salvează prințesa din castelul balaurului și... da, trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.



Între timp viața se întâmplă. Provocări, dificultăți, facultate, job, prieteni, prietene, iubiți, iubite, și în subconștientul nostru ne trăim viața cu acea speranță că ”prințul” va veni să ne salveze. Până atunci putem fi nefericite, respectiv dacă noi suntem prințul, ne vom condiționa fericirea în funcție de reușita sau nereușita încercării de a ne salva mama, iubita, o amică de care suntem îndrăgostiți etc. 

În Analiza Tranzacțională, aceste roluri pe care încercăm să le jucăm formează triunghiul dramatic. În acest triunghi, ne asumăm rolul care ni se potrivește, care în subconștient, credem că ne va satisface nevoile ce nu au fost satisfăcute în copilărie. De exemplu, o fată care nu a fost alintată de mama ei de multe ori se va poziționa ca Victimă în triunghiul dramatic, pentru a invita un Salvator care o va alinta și va încerca să îi acopere nevoia.
După părerea mea, în viața de zi cu zi, situații din copilărie în care o anumită nevoie nu a fost satisfăcută renac aproape mereu, și în mod natural oamenii vor ocupa poziția în care au cele mai mari șanse de a-și acoperi nevoia. 
Triunghiul Dramatic - Karpman

Recent, mi-am dat seama de o situație în care m-am pus când eram mică. Nu mai țin minte ce mi-a reamintit de acea perioadă, iar în săptămânile ce au urmat m-am gândit la cât de periculos a fost ce am făcut la șase ani, doar pentru a-i atrage atenția mamei mele.
Mama era asistentă medicală în pediatrie. Deși nu eram conștientă, lucrurile la noi acasă nu erau perfecte. Nici pe departe. Relația alor mei atârna de un fir de ață, și deși nu se certau (tata era mai degrabă pasiv agresiv- hmmm...oare cu cine semăn? :))) ), mama ajungea târziu acasă. Ar fi stat mai mult la spital, se ducea în vizite la prieteni, doar să nu se întoarcă acasă la tata și la certuri cu mamaie, în timp ce eu stăteam cu mamaie și tata și o așteptam. Bineînțeles, la vârsta aceea, tânjeam după prezența ei.
Când am crescut, am putut să îi înțeleg motivele, dar în terapie mi-am dat seama că pentru un copil de șase ani absența mamei are consecințe. Fiecare internalizează aceste lucruri în mod diferit. Deși inconștient, copilul ia decizii la această vârstă, și de cele mai multe ori, ajunge să își trăiască viața de adult conform acestei decizii luate în copilărie. Totuși, în viața de adult decizia nu îi mai servește, sau chiar îi dăunează.

Aș fi putut să decid că mama nu e de încredere, pentru că stă departe de mine atâta timp, și în consecință, oamenii și lumea în general nu sunt de încredere. Decizia în viața de adult s-ar fi manifestat în lipsa de încredere în oameni în general, și astfel - inabilitatea de a avea relații cu adevărat apropiate . 

De fapt, decizia mea atunci a fost că mama nu vine acasă din cauza mea, că persoana mea nu contează. 

Și da, recunosc că și astăzi mă confrunt de multe ori cu această idee, motiv pentru care o iau personal când sunt întreruptă în timp ce vorbesc - ”normal că m-a întrerupt, chiar nu e interesant ce am eu de spus” etc. Am scris mai multe despre asta AICI. 

Totuși atunci  aveam o nevoie. Pentru mine, s-o am pe mama aproape era critic, ceva necesar supraviețuirii. Știam că mama stătea tot timpul la spital, pentru că acolo lucra. Așa că am făcut ce ținea de mine să fiu aproape de ea, să stau la spital. Să stau mai mult timp în spital.
M-am îmbolnăvit. 
Am lăsat o răceală să escaleze în pneumonie. Normal că s-a făcut tot ce era posibil să fiu tratată acasă, doar că eu, conștient, nu luam medicamentele. Le ascundeam în haine și le aruncam la WC. Tusea a devenit din ce în ce mai agresivă, și în final s-a decis să fiu internată. La pediatrie, normal. Lângă mama. Cu mama. Așa, puteam să o văd toată ziua. 
Interesant a fost că una din pastile (ceva cu V îmi amintesc), crea tahicardie în mod normal. Dacă eu acasă nu luam pastilele, nu am făcut nicio tahicardie. În schimb, la spital nu mai trebuia să le arunc, acum eram lângă mama și puteam să mă fac bine. Normal, a apărut tahicardia, ceea ce doctoriței i s-a părut ciudat, dar s-a trecut repede peste. Nu știu dacă și-au dat seama, nimeni nu a spus nimic. 

Ca și copii, ce se întâmplă în jur este internalizat aproape automat. În consecință, copilul va lua decizia de a supraviețui, iar supraviețuire înseamnă să facă orice pentru a-și satisface nevoia. 
Ceea ce este normal.

Unde este problema?

 

Sunt cel puțin câteva:

  • Ok, Copilul a supraviețuit. Atâta timp cât nu este conștient de ”mecanismele sale de supraviețuire”, Adultul va adopta în situații similare soluțiile care au funcționat odată. Cel mai probabil, acum nu vor funcționa, ci din contră, mai mult rău vor face. Imaginați-vă cum ar fi să nu îmi tratez o răceală banală ca să dau în pneumonie și să primesc mai multă atenție. Ar fi cel puțin neproductiv. Acum, la fel cum și atunci s-ar fi putut întâmpla, lucrurile ar putea merge prost, iar în final, să obțin chiar atenție pe care de fapt nu mi-o doresc (în terapie am vorbit și despre subiectul Scleroză Multiplă ca modalitate de a obține atenția după care ”tânjea Copilul”, dar asta este altă discuție). 

  • Apoi, mai există și posibilitatea ca  Victima să nu își găsească Salvatorul. Și atunci? Va stărui în încercările sale de a atrage atenția unui posibil ”prinț”/Salvator. Cu fiecare încercare eșuată, își va întări nefericirea. 

  • O altă problemă atunci când cineva se află în triunghiul dramatic este faptul că automat participă la un joc psihologic. Jocurile psihologice - Games cum le numea Berne, fondatorul Analizei Tranzacționale, sunt încercările inconștiente de a evita intimitatea (prin intimitate se înțelege relația deschisă, cu emoții autentice, între persoane). Într-un joc, în triunghiul dramatic ocupăm o anumită poziție. Spre exemplu - Victimă. Caracteristic jocului este schimbarea bruscă, neașteptată a poziției, pentru un beneficiu ulterior, ascuns, tot inconștient, și familiar. Victima chiar în momentul în care este pe punctul de a fi salvată, va deveni ea însăși Persecutor pentru Salvatorul ei.În exemplul cu fata care își așteaptă prințul salvator: când acesta apare, fata își dă seama că vrea independență de fapt, și nu o relație. Sau că nu îi place ”prințul” așa mult. Sau că ”nu e pregătită de relație încă” (it's not you it's me etc). În consecință, ea va respinge pretendentul, uneori chiar brutal, iar din Victimă devine Persecutor pentru Salvatorul ei venit pe cal alb. Acesta va fugi cu coada între picioare, în noua sa poziție de Victimă. 

Beneficiul Jocului? Fata revine la poziția de Victimă fără noroc în viață, pentru că pretendentul a plecat (chiar schelălăind) și toată lumea răsuflă ușurată: nici de data asta nu s-a ajuns la intimitate, la o relație adevărată.
* ”beneficiul” nu este un beneficiu propriu zis. Este un ”câștig” inconștient, manifestat prin reîntoarcerea la o situație, care deși negativă, este familiară. Oamenii tind să caute deși inconștient, mereu situațiile familiare, cu care sunt obișnuiți, fie pozitive sau negative.

Cum evităm? 

 

Foarte important de precizat este că o dată intrați în joc, nu avem cum să ne dăm seama că asta se întâmplă (încă o dată!). În psihoterapie, putem deveni mai conștienți de jocuri care se întâmplă repetitiv, sau s-au întâmplat. Singura cale de a evita situațiile de genul este să NU MAI JUCĂM JOCUL.
Asta înseamnă în primul rând să conștientizăm poziția din triunghiul dramatic în care ne aflăm. O Victimă mereu va invita un Salvator în joc, pentru ca apoi să îl Persecute sau Persecutorul își va căuta Victima perfectă. Modalitatea de a nu mai juca jocul este poziția OK-OK. Eu sunt OK, tu ești OK. Nimeni nu are nevoie să fie salvat, și chiar dacă cineva este într-o situație mai dificilă la un moment dat, sunt conștient că fiecare dispune de propriile resurse pentru găsirea propriilor soluții. Sau chiar dacă nu, poate cere ajutorul în mod deschis, din această poziție OK-OK. A cere ajutorul părinților, prietenilor, iubitului, psihoterapeutului, nu înseamnă că toți cei menționați sunt superiori, sunt mai OK.

Este punctual o situație care necesită descoperirea propriilor resurse.

Propriul nostru erou

În psihoterapie se descoperă resursele de care toți dispunem pentru a fi fericiți. Ca Adulți, putem avea grijă de Copilul din noi, căruia la un moment dat nu i-au fost satisfăcute nevoile. Poate este tardiv să mai cerem de la proprii noștri părinți să ne cumpere o jucărie care la cinci ani reprezenta Universul pentru noi, dar nu este târziu să ne-o cumpărăm noi!
În același fel, noi suntem cei care acum ne putem conștientiza și satisface nevoi din copilărie pe care le-am cărat după noi toată viața. Nevoile suprimate nu dispar, și la un moment dat, le vom simți prezența într-un fel sau altul. Dacă avem nevoie de ajutor, acum putem cere, și o putem face în mod deschis, fără să invităm Salvatori în jocul nostru. 

Deciziile se schimbă, și cu puțin efort, ne putem da seama ce anume ne face fericiți ACUM.


Cu dragoste,
Florența

joi, 18 ianuarie 2018

Despre Depresia de care uitasem

photo credit: Denisa Irimia
Nu am considerat niciodată că am trecut prin vreo fază dură de depresie. OK, am plâns mult când au murit ai mei. Sau când am avut puseul din 2016, și simțeam un amestec de panică (dacă rămân așa? mergeam și plângeam când mă chinuiam cu cadrul prin casă să fac doi trei pași). Dar dacă eram în mod specific întrebată de faze de depresie - ceea ce, în general se consideră a fi tristețe accentuată, fără cauze evidente - nu am considerat că am trecut vreodată printr-o perioadă de tristețe nejustificată. Muriseră ai mei, era logic să fiu tristă! În puseul acela, chiar dacă plângeam foarte mult peste zi, o făceam conștient, știind că o să îmi treacă. Iar asta nu însemna că în momentele în care nu plângeam, eram complet tristă. Nu simțeam că orice aș face, nu pot zâmbi, ceea ce îmi dădea un anumit confort psihic, asigurându-mă că ”ok, nu e depresie, nu e grav. O să treacă”. Când am vorbit în cadrul prezentării de la IBM despre depresie, am spus că nu m-am confruntat în mod explicit așa ceva, nici când au murit ai mei, nici când am avut un declin fizic.

De fapt, am uitat.

O discuție aparent banală mi-a reamintit de o perioadă în care CHIAR am fost deprimată. Discutam despre Crăciun. Prietenii mei apropiați știu că sunt o mare fană a tot ce înseamnă sărbători de iarnă: brazi, beculețe, cântece de Crăciun (radioul lui Moș Crăciun urlă toată ziua, de când se termină matinalul de la Guerrilla până mă culc!), cadouri și speranța unor fulgi de zăpadă în perioada cu pricina (asta nu se întâmplă aproape niciodată, totuși...cel puțin nu ninge în București de Crăciun).
Îmi povestea prietena mea cea mai bună că cel puțin anul ăsta, i-a fost foarte greu să se entuziasmeze de Crăciun, în special din cauza situației politice și incertitudinii din România. Într-adevăr, nici eu nu m-am simțit la fel de merry ca de obicei, din cauza asta. 
Totuși, îmi spunea că singurul motiv pentru care nu urăște ceea ce a devenit Crăciunul sunt eu:D (Moș Crăciun ar fi mândru de mine!)

cu Diana, în vacanță cu fetele la Lisabona
Pentru că își amintește mereu de unul dintre primii ani ai prieteniei noastre, când după un puseu care mă cam dăduse peste cap, eram foarte tristă, devenisem tăcută, abia zâmbeam, astfel încât prietenele mele (cu care lucram în birou și astfel mă vedeau zilnic), nu mai știau ce să îmi facă. Mi-am amintit apoi cum săptămâni în șir am fost chiar deprimată. Am avut în perioada aceea o ieșire cu echipa pentru o cină, și deși aceste ieșiri erau mereu prilej de hăhăială cu team-leaderii și colegii, conștientizam cât de tăcută sunt și oricât aș încerca, nu reușesc să schițez nici măcar un zâmbet. Simțeam fizic, o durere foarte mare, care totuși nu era nici din cauza puseului, sclerozei multiple etc. Era durere psihică, manifestată acolo unde ne imaginăm noi că ar trebui să fie sufletul, în capul pieptului. O durere seacă, fără lacrimi, pentru că nici nu puteam să plâng, și nici nu știam de ce aș plânge. Până la urmă, puseul trecuse, simțeam că îmi revin ușor ușor. Atunci nu știam nimic despre refulare, despre tristețe și depresie care pot să apară din senin, după o lungă perioadă de reprimare, în care tristețea propriu-zisă nu a fost manifestată . Pentru că nu îmi dădeam voie să simt așa ceva.
Atunci am avut noroc. Am depășit acest moment singură, doar pentru că... beculețe. Diana mi-a descris cum s-a văzut asta de la ea atunci: deși toate fetele erau preocupate, nu știa nimeni ce să îmi facă. Plecam în fiecare seară acasă de la birou, și mă întorceam a doua zi în aceeași stare. Până când într-o zi, pur și simplu am venit și le-am spus, cu zâmbetul pe buze că gata. Nu mai sunt tristă. A revenit totul la normal. 

”- Cuuum?? Ce ai făcut?? 
- Păi am fost la cumpărături și erau o groază de beculețe, beteală, globuri în rafturi. Și m-au binedispus. Și gata!”
Mi-a povestit asta, mărturisind că la momentul respectiv a părut ceva magic, cum depresia a dispărut ca prin minune de la o zi la alta :).

Este, într-adevăr, o poveste de Crăciun minunată, și cred că acum am o explicație pentru bucuria pe care o simt în acea perioadă. Sau datorită bucuriei Crăciunului am depășit ceea ce părea o depresie profundă? Nici nu mai contează :).
Interesant totuși cum în tot acești ani ce au urmat, am preferat să uit de acele momente. Am foarte clar în minte momente de tristețe groaznică, chiar disperare în pusee, clipele traumatizante din episodul cu accidentul de mașină dar și clipe de fericire nebună pe care mi le amintesc foarte bine. 
Dar asta... pur și simplu am uitat-o. Am îngropat-o. A fost, a trecut, și dacă nu ar fi fost ”martori”, cine știe dacă mi-aș mai fi adus aminte vreodată. Și știu că inconștient, am vrut să o uit.
Pentru că noi, oamenii, avem miraculoase mecanisme de apărare, care de cele mai multe ori ne ajută să depășim momente în care, dacă ne-am lăsa pradă emoțiilor, probabil ne-am scufunda și cu greu am mai reuși să ieșim de acolo. Problema este că obișnuim să continuăm să aplicăm o strategie care a funcționat o dată, de fiecare dată. O strategie care ne-a ajutat să ne mobilizăm într-o perioadă stresantă, traumatizantă când poate eram copii, o vom folosi și la patruzeci, cincizeci de ani, când poate ni se pare că situația seamănă, deși de fapt, este total diferită. Și cu acea magie în cap, vom aplica aceeași soluție, care cel mai probabil nu va mai funcționa acum. 
Poate că dacă atunci când a murit mama aș fi încercat să merg undeva unde să vad beculețe și beteală nu m-ar fi ajutat prea mult. Din contră, cel mai probabil aș fi devenit și eu unul dintre Grinch-ii care mă înconjoară.

Sentimentele o dată reprimate, vor refula, poate mai devreme sau mai târziu. Iar când vor refula, o vor face sub diferite forme: depresii nejustificate, furie îndreptată spre noi sau spre cineva la întâmplare, anxietate, agitație etc etc. Mecanismele de apărare au un rol bun. Totuși, atunci când nu ne conștientizăm emoțiile, se pot întoarce ca un bumerang. 

Astăzi, se întâmplă să fiu uneori pur și simplu nervoasă, să îl reped pe Ionuț din nimicuri, când trec prin fazele astea. Din fericire, am ajuns să râdem când se întâmplă asta: mai bine stăm și ne gândim din ce motiv aș putea fi stresată de fapt, care poate avea sau nu legătură cu el. Și pentru că vorbim despre asta, îmi clarific lucrurile în capul meu iar atunci ne gândim împreună la o soluție. Mi-ar plăcea să dau un exemplu ce facem când e el cu capsa pusă și se rățoiește la mine, și cum ne gândim împreună să îi rezolvăm LUI problema, dar... asta nu se prea întâmplă :)). Cumva, dacă el are o problemă, de exemplu legată de job, știe asta, și mă întreabă pur și simplu. Cred că asta e diferența dintre pasivi-agresivi și restul lumii :))
photo credit: Denisa Irimia


Cu dragoste,
Florența

miercuri, 27 decembrie 2017

Despre Crăciun, AT și tata

Îmi amintesc când, la primul workshop de Analiză Tranzacțională, în cadrul unui exercițiu, trebuia să ne imaginăm că mama, iar apoi tata, intră în camera de curs. Să ne imaginăm ce ar apune despre ce se întâmpla acolo, despre ce făceam acolo, și ce ar spune despre noi.
Prin acest exercițiu, cum am aflat mai târziu, psihoterapeutul își poate da seama de mesajele transmise de părinți clientului, și mai presus de asta, despre cum a perceput clientul aceste mesaje. Făcând legătura cu ce se întâmplă în viața clientului la momentul actual, terapeutul își face o imagine despre scenariul său de viață (life script), despre modul în care acesta ia deciziile în viață, despre cum dă sens lucrurilor care i se întâmplă etc
Am fost pusă în încurcătură când am ajuns, în cadrul exercițiului, la tata. În momentul în care am participat la acest workshop, ai mei muriseră, mama destul de recent. Așa că oricum am încercat să nu aduc vorba despre ea foarte mult, pentru că știam că voi începe să plâng, și cum s-a dovedit și am conștientizat mai târziu, în familia mea plânsul nu era permis. Iar eu, ca fată bună și ascultătoare ce am fost mereu mă adaptam și îmi suprimam orice emoție care m-ar fi putut duce în acel ”moment jenant și penibil” - să plâng în public.

M-am blocat totuși, când am realizat că habar nu am ce ar fi spus tata despre participarea mea în cadrul unui workshop de psihologie. Mi-am imaginat, în final că ar fi gândit: ”bravo, tăticule. Eu nu mă pricep la așa ceva, sunt doar un inginer”. Atunci m-am gândit că deși am locuit împreună cu tata până la șaisprezece ani, când s-au despărțit ai mei, pentru ca apoi să ne vedem oricum în fiecare săptămână cel puțin o dată, nu îl cunoșteam deloc pe tata. M-am panicat, m-am întristat, am acceptat asta. 
Iar acum, la trei ani de la acel workshop, după terapie personală, dar și alți trei ani de formare, îmi dau seama că de fapt, am atâtea lucruri pe care le-am preluat de la tata.

Spuneam că în familia mea nu era permis să plângi (la nivel psihologic, mama ar fi facut orice sa nu ma vada plagand). Mama nu plângea, cum am mai spus, în toată viața am văzut-o cu lacrimi de... trei ori? Cel mai dureros, ultima dată când am vizitat-o la spital, înainte să moară. Când nici nu era conștientă, dar i se strânseseră lacrimile sub ochii închiși.
Tata totuși părea că se înduioșează imediat. De multe ori când ne vedeam, avea lacrimi în ochi. Nu prea înțelegeam de ce, cred că nici el de fapt... Dar acum, este singura explicație pe care o găsesc pentru comportamentul meu, atunci când lăcrimez - sau chiar bocesc! în unele situații care pe cei din jurul meu nici măcar nu îi impresionează prea mult (ieri am bocit la un documentar despre filmele lui Spielberg!).

Faptul că tata credea că e doar un inginer, sau că așa mi-am tradus eu atitudinea lui în general, mi s-a transmis în modul meu de a mă privi, modul în care îmi discreditam orice succes, orice reușită, și de multe ori, pe mine. ”Am terminat facultatea? Ei da, dar acum oricum urmează masterul” (la nivel inconștient, credeam că nu e mare lucru, asta trebuia să fac și oricine poate să facă asta). ”Sunt de apreciat că fac sport? Ei da, dar oricum am Scleroză Multiplă, sunt varză, uite ce prost merg oricum!”. În terapie mi-am dat seama că mă discreditam așa de mult, încât eram expeditivă cu oricine ar fi încercat să îmi dea un feedback pozitiv. ”Ce bine îți stă în rochia asta!Ești foarte frumușică” - ”Da... sunt frumoasă ca limba rusă haha”. 
Iar la workshopul trecut, ultimul din anul trei de Analiză Tranzacțională, am făcut un exercițiu în grupuri mici, de trei-patru persoane, iar în încheierea workshopului, primeam fiecare feedback de la colegi, despre evoluția în grup etc. M-a pus pe gânduri când o colegă a spus că ”Florența nu are nevoie de feedback!”. ?!?!. Am fost așa șocată încât nu am putut să răspund la asta, am râs, dar acasă m-am gândit. Pentru că modul în care ceilalți reacționează în legătură cu noi, este modul în care noi îi invităm să o facă. Uitându-mă în trecut, știam că eram reticentă la feedbackuri de orice fel. Deși acum, din contră, îmi doresc și de fiecare dată când primesc simt că sunt privilegiată, poate că nu știu cum să arăt și să cer asta. În final doar mă frustrez că nu primesc, și îmi întăresc scenariul că ”sunt invizibilă” , că nu sunt importantă și că nu contez. Din cauza asta nu se vorbește despre mine, sau cu mine. Același lucru îl resimt când sunt întreruptă în timp ce vorbesc (prietenii mei care știu cât de mult mă atac când sunt întreruptă, mereu râd de mine din cauza asta :)). Dar da, orice atitudine față de cei din jur, are o rădăcină, o explicație în trecutul nostru).

Prezența sau chiar absența părinților, modul în care ei transmit mesaje copiilor (de cele mai multe ori, inconștient) sunt elemente pe care copilul le va încorpora în scenariul său de viață și în deciziile pe care le va lua ca adult.
Pentru mine este de fapt o ușurare că îmi dau seama ce am preluat de la tata. Atunci când credeam că nu mi-a rămas nimic de la el, toate aceste lucruri erau de fapt în inconștient. Poate suprimate, neacceptate. Iar atunci când nu accept părți din mine, nici nu pot să le gestionez. Aducerea lor ”la lumină” poate fi dureroasă uneori, iar eu am preferat mereu să trec printr-o perioadă mai grea, decât să car după mine toată viața orice povară, și să o transmit mai departe copiilor.

Concluzia mea personală, care mă bucură de fiecare dată când descopăr lucruri despre mine, este că și după trei ani de formare, învăț multe despre mine, despre lume. Iar atunci când clienții mei simt asta în psihoterapie, și eu mă simt privilegiată. 

Vă urez Sărbători Fericite și un an cât mai frumos!
Cu dragoste,
Florența


marți, 28 noiembrie 2017

Doar normal


Prietena mea cea mai bună din copilărie este balerină la Birmingham Hippodrome. 

                          Daria

Daria, in "Elite Syncopation"
 Weekendul acesta a fost programat să o vizităm pe Daria în Birmingham și să o vedem dansând în Spărgătorul de Nuci. Din păcate, cu puțin timp îninte să plecăm, s-a accidentat și nu a mai putut să danseze sâmbătă seara, dar sunt fericită că am avut timp să petrecem împreună :X. Și pentru că a stat lângă mine în sală în timpul spectacolului, am avut ocazia să aflu răspunsurile la toate curiozitățile mele referitoare la spectacolul acesta, dar și în general ”backstage info” (lucruri ca ”- în scena în care ninge, ce cade de fapt pt voi? -confetti. - și nu alunecați? -ba da, dar de obicei după scena aia mai mult alergăm, iar după, se trage cortina și se mătură”). Bineînțeles că începuse lumea în jur să ne ”șșșș-îie” pentru că vorbeam în timpul spectacolului, și de fiecare dată eu aveam instinctul să spun ”E ok, ea e balerină aici!” :))) (ea a explicat că asta nu înseamnă bineînțeles, că e teatrul ei :))).Dar era amuzant oricum. 

Birmingham Hippodrome , interior

Primul lucru care mi-a sărit în ochi la ieșirea din sală, a fost CÂTE PERSOANE CU DIZABILITĂȚI AU FOST LA SPECTACOL. Știam că înafară lucrurile stau total diferit, dar pur și simplu nu am putut să nu fiu surprinsă, în mod plăcut, că ei chiar ies din casă acolo. Și nu doar să își cumpere pâine, de la cel mai apropiat magazin. Ci au o viață împlinită, călătoresc, merg la balet, la concerte.
A trebuit să așteptăm vreo trei lifturi ca să avem loc, pentru că urcau mereu persoane cu scaune rulante (și cu zâmbetul pe buze). Doamne aranjate, ca pentru un spectacol de balet, în rochii negre sclipitoare și pălării, domni în cârje la cravate, inclusiv tineri gălăgioși cu prietenii lor. Doar să fiu acolo îmi dădea o stare foarte bună. 



M-am gândit la lucrurile care sunt diferite la noi vs la ei, și mi-am dat seama (așa cum intuiam, de fapt), că marea diferență constă mai degrabă în modul intrinsec în care privești, simți lucrurile:
  • încep, normal, prin a analiza infrastructura. La teatrul din Birmingham unde am fost noi, erau, bineînțeles, rampe peste tot, lifturi, toalete pentru persoane cu dizabilități. Oricine acordă prioritate persoanei în scaun, baston, cadru. Parcările pentru persoanele cu dizabilități nu sunt niciodată ocupate de alte mașini și nimeni nu se ”uită lung” după un tânăr în baston. Totul e...doar normal. Făcând o comparație, la Universitatea Titu Maiorescu din București, unde studiez eu psihologia , nici măcar nu există lift. La cursuri și examene am urcat mereu pe scări, și asta în condițiile în care secretariatul este la etajul doi, deci orice aș face, tot trebuie să ajung pe acolo. Nu mai menționez că cele cinci (?) locuri de parcare pentru persoane cu dizabilități, sunt mereu goale, nu pentru că se respectă neapărat persoanele cu dizabilități, ci pentru că nimeni nu are cheia de la lanțurile cu care sunt împrejmuite. De multe ori nu este portar acolo, așa că parchez pe unde apuc, și când găsesc pe cineva, îmi spune ”Domnișoară, nu avem cheie, dar parcați aici...” (în altă parte, deci nu chiar la intrare). Plănuiesc să fac plângere în legătură cu asta. Anul acesta termin facultatea aici, măcar să rămână ceva
Ok, asta cu infrastructura este, de cele mai multe ori, strigător la cer. După ce că mă chinui să merg oricum, trebuie mereu să calculez pe unde să merg, unde pot să parchez, cu cine aș putea să mă întâlnesc să mă ajute dacă sunt scări etc. Deși din fericire încă pot urca scări, tot este un factor de anxietate.

Cu toate acestea, să vedem ce am putea face NOI:
  • Cel puțin din câte am văzut eu - dar mi-a confirmat și șefa mea care locuiește în Londra, nicio persoană cu dizabilități nu simte niciun fel de rușine că e bolnavă, nu simte că oamenii din jurul ei trebuie să facă ceva special pentru ea, nu se acuză că a ieșit din casă. Din nou, este totul doar normal, lucrurile se întâmplă pentru că așa trebuie să se întâmple. 
Îmi dau seama că orice fac, mă lovesc de mentalitatea atâtor generații din România. Rușinea că ești bolnav am experimentat-o și eu, timp de ani lungi în care am preferat să țin pentru mine diagnosticul, simptomele, boala. Simțeam că intru în pământ când observam că mi se agravează simptomele și încep să șchiopătez. Cu atât mai dramatic era când mă mai întrebau colegi de muncă, vecini sau lume pe stradă ce am pățit, de ce merg așa. Deși răspundeam evaziv, amabil și cu zâmbetul pe buze că ”nu e nimic grav...trece”, oamenii aceia deveneau pe loc dușmanii mei, care, în imaginația mea, râdeau de mine și mă priveau cu superioritate.
După multă terapie personală, mi-am dat seama că ar trebui să testez realitatea mai des, că oamenii (chiar dacă în România, de multe ori, se uită lung) au dramele lor și chiar dacă pe moment pot fi surprinși, în cinci minute oricum uită de mine. În mod ideal, nu au nicio problemă cu faptul că eu merg în baston. Dacă au, este alegerea și problema lor , iar eu nu sunt responsabilă de asta.
  • Atunci când au nevoie, oamenii cer ajutorul. Din nou, nu este nicio rușine că ai nevoie de ajutor să urci o treaptă. La nivel rațional, majoritatea persoanelor cu dizabilități din România - cu care am vorbit eu, știu asta. Mai mult, suntem chiar primii care ne oferim ajutorul oricui, de multe ori, chiar și persoanelor care nu au nicio problemă (Ionuț mă ceartă mereu când, de multe ori, țin eu ușa la lift pentru alții). Cred că este în natura noastră, și poate și un statement că ”uite! pot! Nu sunt handi!” (deși în mod evident, sunt în baston). Ca popor (cel puțin o parte din popor), avem obsesia să nu deranjăm. Că poate alții se vor simți iritați că trebuie să facă ceva pentru noi.
De când studiez analiză tranzacțională, în situațiile în care am dubii referitoare la ce ar trebui să fac în unele situații, merg pe principiul lui Berne, OK-OK. Pe scurt,  acest principiu afirmă că fiecare dintre noi suntem ok, sau cel puțin avem capacitatea să fim. Dacă uneori nu suntem (financiar, depresii etc), avem capacitatea intrinsecă de a rezolva problema, avem abilitățile psihice de a lua decizii (excepție fac unele persoanele cu afecțiuni psihice diagnosticate, dar chiar și acestea pot ajunge să aibă o viață împlinită).
În exemplul de mai sus, consider că este OK să cer ajutor în momentul în care am nevoie să urc o treaptă, asta nu mă face mai puțin independentă sau mai puțin valoroasă. Atunci, în acel moment, am avut nevoie de ajutor. 
În același timp, persoana căreia i-am cerut ajutorul este OK. Are capacitatea psihică de a lua decizia dacă mă poate/își dorește să mă ajute, are posibilitatea să îmi spună NU dacă în acel moment s-ar simți deranjată să facă ceva pentru mine, iar asta, este OK din nou. Nu este nevoie ca eu să mă simt ciudat că îi cer ajutorul, că voi deranja cu cerința mea, atâta timp cât acea persoană este în cunoștiință de cauză și ca adult, mă poate refuza.
Cu fiecare ieșire din țară observ cum ar trebui să fie lucrurile. Și dacă la nivel național, sistemul de beneficii pentru persoanele cu dizabilități este departe de a fi perfect, la fel și modul în care noi, persoanele cu dizabilități, gestionăm lucrurile, este departe de a fi perfect. Diferența este că noi ne putem îmbunătăți perspectivele de AZI, fără să fie nevoie să așteptăm soluțiile din afară. Putem să schimbăm modul în care gândim, în care facem lucrurile, în care vedem lucrurile. Putem alege să fim fericiți, noi cu noi, așa cum suntem, deși unele lucruri vor fi întotdeauna mai greu de obținut. 

Deși am stat doar de sâmbătă dimineața, până duminică seara, am simțit că a fost un weekend foarte intens. După balet, am luat cina într-un restaurant foarte draguț din Birmingham. 

copyright www.sabaisabai.com
abia ne intalnisem la teatru:Daria,eu, Katie
La balet am fost doar eu, Daria și șefa mea din Londra, care o cunoscuse pe Daria la nuntă, și la cină ne-am reunit cu băieții, adorabila fiică a șefei mele și prietenul ei.

După cină, am luat faimoisul English tea la părinții șefei mele acasă, un cuplu ieșit la pensie de ceva timp, de care ne-am îndrăgostit imediat. La aprox. optzeci de ani, merg la toate spectacolele de balet din Birmingham (văzuseră toate spectacolele Dariei, deși nu se cunoșteau). Asta atunci când nu călătoresc (peste tot în lume!). M-a impresionat atât de mult spiritul lor, și curiozitatea lor autentică despre România, sistemul de educație, politică, despre ce facem noi și cum învățăm noi, românii, atâtea limbi străine. De altfel, Daria vorbește șapte limbi străine, ceea ce este șocant chiar și pentru noi! :). Părinții lui Katie mi-au arătat, din nou, că viața după vârsta de șaizeci de ani nu trebuie să se rezume la gătit sau ieșit după pâine.

Apoi, eu, Ionuț și Daria am fost găzduiți peste noapte de șefa mea, așa că a doua zi am avut timp să facem yoga, să ne plimbăm cu mașina prin Berkhemstead, un orășel superb, în timp ce șefa mea a gătit un minunat prânz vegan (ea este vegana de 35 de ani!). 

Am revenit după un weekend în Birmingham ca dintr-o vacanță în care am învățat atât de multe! Sunt recunoscătoare pentru această ocazie de a vedea, încă o dată, că viața nu trebuie luată așa de mult în serios!
Cu dragoste,
Florența

luni, 20 noiembrie 2017

Persoană cu dizabilități în România

Am fost diagnosticată cu SM în 2005. Nici nu mi-am pus atunci problema să îmi eliberez un certficat de handicap - unul din motive, cred, pentru că o parte din mine refuza să se asocieze cu boala, cu o boală incurabilă, care m-ar încadra într-un grad de handicap. Urma să îmi trăiesc viața ca și când Scleroza Multiplă nu exista, nu avea să îmi fie niciodată rău, sau cel puțin mai rău decât ce trăisem până atunci - niște amorțeli care nu mă influențau foarte mult.

În 2013 mi-am eliberat primul certificat. Asistenta socială care m-a vizitat acasă, o doamnă foarte draguță, mi-a spus (pentru că încă nu primisem soluționarea la cererea mea), că voi fi încadrată în gradul accentuat. ”Boala ta acolo se încadrează”, mi-a spus. Menționez că la momentul respectiv eram la fel de activă ca și până atunci, lucram, făceam sport, totuși apăruseră primele semne care mă incomodau: piciorul stâng după ce mergeam mai mult timp mă ”lăsa”. La vremea aceea, eram obișnuită să merg de acasă la birou pe jos, fiind un drum cam de 40 minute. Începusem să mă chinui destul de rău să îl fac, dar pentru că ”Ambition is my middle name”, continuam să fac asta zilnic. Credința mea era că mișcarea chiar mă va vindeca de Scleroză Multiplă, eu eram mai deșteaptă, medicii nu încercaseră niciodată asta :))) (având în vedere că la spital îmi spuseseră să o las mai moale cu sportul, ca să nu mă încălzesc. Între timp, din câte știu eu, și-au schimbat  viziunea...).

În orice caz, îmi luam certificatul pentru beneficiile gradului accentuat, deși eu știam că mă voi face bine .

Acum, după 13 ani, după pusee, schimbări, frustrare, rușine, furie, psihoterapie și mai multe pusee, știu că probabil nu mă voi face bine. Cam de trei ani îl folosesc pe Friedrich, căruia i s-a alăturat Frederica, bastonul meu șic de duminică și de ocazie. La nuntă chiar am îmbrăcat-o de sărbătoare :D.



Mi-a luat ceva să nu mă mai simt ca o impostoare că luam bani de la stat, întrucât în baza certificatului eram scutită de impozitul pe venit. Din fericire, m-am obișnuit cu asta, cu atât mai mult cu cât și comunitatea IT a fost scutită de impozit, deci nu eram chiar atât de specială. Mai mult, mulți dintre prietenii mei IT-iști suferă la rândul lor de Sindromul Impostorului, deci sunt ok. 

Totul este foarte neclar în situația economică, politică în România de astăzi (cu atât mai mult pentru mine, care nu sunt o cunoscătoare!). Totuși, mă simt direct vizată, si eu, dar și celelalte persoane cu dizabilități întrucât noua lege care va intra în vigoare la 1 Ianuarie 2018 anunță o scădere a salariului net pentru aceste două categorii: persoane cu dizabilități și IT. Despre IT, se pare că au fost declarații publice (deși eu nu am găsit nimic publicat), că nu vor fi afectați negativ de aceste schimbări (nu știu exact ce înseamnă asta, oricum dl Dragnea mi se pare că aruncă multe vorbe în neant, dar nu sunt aici să judec asta).

În orice caz, nu s-a menționat nimic despre ce se va întâmpla cu persoanele cu dizabilități. Schimbarea-Schimbărilor cere organizațiilor să crească salariul brut. OK... nu sunt obligate să facă asta prin lege, și mă îndoiesc că firma mea o va face... adevărul este că nu văd motivația pentru care ar face asta, dar poate îmi explică cineva mai informat... Apoi, impozitul pe venit scade de la 16% la 10%, ceea ce din nou, pe mine nu mă afectează în acel mod pozitiv, pentru că oricum eu plăteam zero impozitul pe venit. Deci, după cum înțeleg eu

dacă firma nu îmi crește brutul că așa vrea Guvernul României, îmi scade salariul net, nu?

Aș fi destul de supărată să se întâmple asta, și dacă pot/ar trebui să fac ceva acum să schimb asta, sunt hotărâtă să merg ”până în pânzele albe”. Pentru că nu mai vreau doar să observ ”ia uite,,, nu există rampă pentru scaune rulante aproape nicăieri”, ”ia uite, iar au parcat pe locul de handi”, ”ia uite, iar stau în baston la ditai coada la mega” etc...
Poate nu am toate datele problemei, și poate nici nu e dracu așa negru (cu toate că visez noaptea numai războaie, răpiri, neonaziști etc), totuși nu aș vrea să aflu că puteam face ceva, iar acum e prea târziu/mult mai greu... Eu mi-am calculat noul salariu AICI, si ar fi cu 24% mai mic

Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să mă pensionez pe caz de boală. Sau să stau acasă pentru că nu mă simt bine... Ok, poate am fost extremă când în 2016, în cel urât puseu, m-am forțat să lucrez (TREBUIA SĂ CALCULEZ BONUSURILE PENTRU INDIA!!! :))) ), și nu mi-am mai luat un medical din 2015 (cam după acel puseu folosesc bastonul mereu). Ideea este că mai am puțin până să ajung să simt că LIFEISAFIGHT în România, cu oameni la putere care își bat joc de medicii tineri, de oameni cu talent care în final ajung să părăsească țara, de antreprenori cărora li se pun bețe în roate la fiecare pas, și în final, de persoane cu dizabilități...

Surse:

Vă rog, sharuiți, poate știe cineva mai multe/ ce ar trebui și dacă ar trebui făcut ceva

joi, 16 noiembrie 2017

Amintește-ți să privești cerul



Scleroza Multiplă. 
În principiu când sunt întrebată ”ce am pățit”, răspunsul vine ferm, aproape automat. Nu contează cine ma întreabă. Cert este că răspunsul, de cele mai multe ori, scandalizează (” ce nedreptate! așa tineri, așa frumoși...”), sau și mai rău, trezește o milă pe care , eu personal, nu mi-o doresc...
 ( binecunoscutul ”vai, săraca...”).
Dar nu despre asta este vorba.
Scleroza Multiplă a schimbat, și schimbă lucruri în viața mea. Iar unele dintre ele, contrar așteptărilor inițiale, sunt chiar mișto :)

Momentul în care am realizat că Scleroza Multiplă m-a încetinit, și că ăsta nu este un lucru rău. 
Îmi plăcea viteza. Mi se părea parte din mine. Îmi amintesc că în facultate, când schimbam clădirile ASE-ului pentru cursuri, mergeam așa repede între Romana-Moxa că aproape părea că alerg. Câteodată, mă întâlneam cu colega mea de bancă din liceu, și prietena mea bună, Alexandra, care învăța tot în ASE, și îmi amintesc cum comentam nemulțumite că merg oamenii prin Romană, la ore de vârf, ”ca la plimbare”, când noi eram așa grăbite :)). Două repezite.
În perioada aia, mi-am luat și permis de motocicletă... Ciudat, la cât îl bat la cap acum pe Ionuț să renunțe la ideea de a-și lua motor...

Mai târziu, când am început să nu mai pot ține pasul, mă frustram. Când eram în grupuri mai mari, rămâneam mereu în urmă, și tot ce speram era ca nimeni să nu observe. 
După ce m-am angajat, am fost în Italia într-un training pentru două luni. Eram o echipă de cinci oameni, între care și două fete care urmau să devină prietenele mele cele mai bune. Nu știa nimeni diagnosticul, bineînțeles. 
Pentru că am avut la dispoziție multe weekenduri acolo, și banii de diurnă :)), am vizitat împreună cât am putut din Nordul Italiei. Experiențe minunate. Totuși, îmi amintesc frânturi în care ei patru mergeau în fața mea, iar eu îmi auzeam respirația în urechi și speram să creadă că sunt doar boemă, că din cauza asta am rămas în urmă. 
Acum? Mă complac. Chiar sunt boemă. Eu, cu bastonul meu șic, mergând încet, profitând cât pot de zlele frumoase, cu soare. Acum am timp să observ TOATE pisicile ascunse în grădini, sub mașini, îmi iau timp să respir, chiar să văd ce e în jurul meu. 



Îmi place să merg în parc, să citesc. Fug cât pot de ideea de a sta cu ochii în telefon, pe facebook, chiar atunci când citesc ceva interesant.





La ultimul RMN - în iulie, am aflat că am nevrită optică. Inactivă, deci nu am avut niciodată probleme cu vederea, dar totuși...e acolo.

Poate cea mai mare frică a mea a fost să ajung în cărucior. După puseul din 2016, când timp de două săptămâni am experimentat asta, mi-a mai trecut. Se spune că frica trece când ești pus față în față cu ea. Chiar și în cărucior, viața nu a stat pe loc. Am lucrat în continuare în acele două săptămâni (nu știam cât va dura perioada, și eram pregătită pentru ce e mai rău). Chiar urma Swimathon 2016, și mă antrenam, mergeam la bazin în continuare. Cu suportul lui Ionuț, bineînțeles.

Dar dacă nu mai văd? Clar nu voi mai putea lucra, învăța, scrie pe blog... Ce rost mai are să călătorești?

SM este imprevizibilă. Momentan leziunile nu sunt active. Poate nu vor fi. Între timp, este important să mă asigur că viața nu stă pe loc. Așa că ies în parc și citesc,  și privesc cerul. Ridic ochii din carte și admir verdele. Sau frunzele căzute. Mă bucur de ce văd și sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care le pot face.


Don't die before your death! - Nu muri înainte de moartea ta!
Un mesaj minunat, de la Muniba Mazari (Pakistan). Povestea ei, AICI.


Cu dragoste,
Florența

marți, 24 octombrie 2017

Cu SM în Cehia: ”Important e să fiu bine ACUM”


Cu Raluca am vorbit prima dată pe facebook. Îmi spunea că de când a fost diagnosticată cu Scleroză Multiplă ( din Ianuarie 2017), timp de opt luni a trăit un calvar psihic și emoțional.
Mi-a mai spus că trăiește în Cehia și lucrează acolo, iar acum, în Octombrie 2017, la două luni de la primul nostru dialog, am avut ocazia să o cunosc mai bine . 

Calvarul pe care l-a trăit, în primele luni de la diagnostic, este acum insesizabil. Timp de o oră, cât am apucat să vorbim, a fost tot timpul cu zâmbetul pe buze și a râs (făcându-mă să mă simt mai amuzantă decât sunt în realitate, cu siguranță :)) ). Mi-am dorit să o cunosc, să vorbesc cu ea și să aflu cum este pentru un român plecat în străinătate, să trăiască cu Scleroză Multiplă.

Este stabilită în Cehia de cinci ani, lucrează într-o multinațională. Îmi spune că inițial a fost șocată să vadă că din cele 12 locuri de parcare disponibile, 6 erau pentru persoane cu dizabilități. Și chiar nu parca nimeni acolo, uneori erau goale. Încă nu fusese diagnosticată. Acum înțelege.

Mai mult, spre deosebire de România, unde nu își amintește să fi văzut vreodată persoane în carucior -nici măcar în parc, acolo are colegi de serviciu, care vin în scaune rulante la birou. Sunt rampe peste tot, atât sectorul public cât și privat încurajează integrarea persoanelor cu dizabilități. 

Bineînțeles că managerii ei știu despre ce este vorba. A avut nevoie de mult concediu medical la momentul diagnosticării, și toți au fost foarte înțelegători -când a venit în România pentru investigații, când a avut pusee...

Îmi spune că diferența mare de mentalitate nu este doar vis-a-vis de persoanele cu dizabilități. Bătrânii, persoanele de vârsta a treia, care în România, de cele mai multe ori, își așteaptă sfârșitul, acolo sunt încurajați să meargă la controale medicale preventive.
Un articol foarte bun pe tema asta, scris de Corina Băcanu, AICI
Își amintește râzând, când i-a spus mamei că iese la jogging. În Cehia toată lumea face jogging. Chiar și persoane de șaptezeci de ani (mi-am imaginat-o zâmbind pe mamaie în trening).
 ”La noi? Lumea o să creadă că ești nebună”. :))

 
Probabil cea mai grea etapă (așa cum și eu și Raluca am concluzionat) este stabilitatea psihică, atunci când te confrunți cu un diagnostic ca acesta. Îmi povestește că documentarea pe Internet despre boală este utilă, afli multe lucruri importante, care ajută. Dar dacă nu ești atent, te lași furat de peisaj și ajungi să întrevezi cele mai negre situații posibile. Posibile, probabile, dar nu certe. 

”Atunci, am descoperit sportul. Este cel mai bun lucru pe care îl pot face să mă ajut singură. Mi s-a părut, de exemplu, că yoga îmi ia gândul de la durere. Tot ce nu a reușit Xanaxul”


Două-trei ore de sport pe zi! ”Eh..nu chiar...mai și chiulesc :)”. Dacă totuși, trece prea mult fără să facă sport, ”că dintr-un motiv sau altul mi-e lene, simt că mă dereglez psihic. 
Până la urmă nu știi ce se va întâmpla, dar fac ce pot în prezent. Important e să fiu bine ACUM”. 
Diferențe între sistemul medical ceh și român sunt multe. Cu toate astea, Raluca nu acuză. Spune că în Cehia i-a fost greu din cauza barierelor lingvistice - cehii nu vorbesc foarte bine engleză. Așa că la Iași a simțit că a fost tratată foarte bine, a simțit că nivelul de implicare al personalului este foarte mare. 
Din Cehia își ia însă tratamentul. Petrece maxim 15 minute la trei luni cu neurologul, care este informat si are dosarul citit și în față atunci când ajunge la o consultație prestabilită. Dacă sunt probleme (efecte secundare ale tratamentului, simptome noi etc) va sta mai mult. Toate datele sunt pe calculator. Spune că au un sistem destul de bun.
 În România a întâlnit și medici care i-au spus că ”nu cred în Scleroză Multiplă. Cel mai probabil este o boală inchipuită”. Chiar a trezit suspiciuni când a spus că trăiește în Cehia ”că cine știe ce faci tu în Praga”. Cazuri izolate, bineînțeles. Totuși, e ciudat că încă mai auzi așa ceva...

Psihoterapie? Au un cabinet chiar în cadrul companiei. Angajații sunt încurajați să meargă, să vorbească despre problemele de acasă, de la muncă, de sănătate. Orice îi preocupă. Nu toate companiile au acest beneficiu nici acolo. Eu nu știu nici una care să ofere servicii de psihoterapie în România. Cel mult, am auzit de asta în unele școli. Deschiderea către psihoterapie este mult mai mare, cu siguranță, și nu neapărat doar la nivel de companii. 

Pe mine, Raluca m-a inspirat astăzi. O dovadă că dacă suntem hotărâți să găsim resurse să mergem mai departe, o putem face, chiar și într-un timp scurt. Ne putem mobiliza, ne putem schimba obiceiurile. A slăbit aproape patruzeci de kilograme de la aflarea diagnosticului, când s-a apucat de sport. Își dorea să slăbească, așa că a obținut beneficii duble, în momentul în care și-a găsit alinarea în sport.
Ea alege să nu se victimizeze și să nu se identifice cu boala. Chiar daca are SM, consideră că identitatea ei nu trebuie să graviteze doar în jurul acestei condiții. Își dorește să aibă o viață activă ( în condițiile date) atât fizic cât și social și să trăiască frumos. Acesta este și mesajul ei pentru toți tinerii cu SM din România.


Îți mulțumim, Raluca! :)
Cu dragoste,
Florența

luni, 2 octombrie 2017

Ferește-te, omule, că n-ai piese de schimb

L-am cunoscut pe Ionuț Nițu chiar la intrarea în parcul unde îmi fac eu veacul în zilele frumoase. Urma să îmi petrec o dimineață de weekend, ca multe altele, pe bancă, citind despre psihoterapie- ”Beyond Empathy”, R. Erskine. Tocmai ieșind din parc, îndreptându-se în partea opusă, a aruncat o ultimă privire și m-a văzut. Foarte natural, pentru că m-a văzut în baston, m-a întrebat zâmbind: ”Ce ai pățit?”.

Era prima dată când îl vedeam. Era pentru prima dată când vedeam pe cineva în parc, în cartier, mergând neînsoțit, în carucior. Am devenit extrem de curioasă, cum se întâmplă în general când simți că cineva trăiește experiențe oarecum similare, M-am apropiat și am schimbat două cuvinte: Ionuț are ca și mine, treizeci de ani, și a ajuns în cărucior în urma unui accident de mașină. Am făcut schimb de facebook să rămânem în contact, și o săptămână mai târziu, ne-am întâlnit în același parc, să îmi răspundă la toate întrebările pe care voiam să i le pun.

Mereu este vorba de o experiență tragică atunci când spui ”accident de mașină”. Îmi amintesc când am mai zgâriat mașina după ce abia îmi luasem carnetul, și deși nimeni nu pățea nimic, o consideram o apocalipsă. Nu mai vorbesc de Accident... Așa că discuția cu Ionuț m-a impactat foarte mult, începând de la cum s-a întamplat totul. 

El a fost în comă timp de trei săptămâni după accidentul din 2007, cu multiple răni, plămân perforat, cervicala și coloana vertebrală lezate, motiv pentru care acum este în scaunul cu rotile. După comă, coșmarul nu se termină. Uneori recuperarea este mai grea după ce te trezești. A urmat terapia intensivă, când l-au ținut sub observație, și îmi povește că îl legau pentru că în momentele în care efectele sedativelor încetau, smulgea branulele, sondele și firele legate de el. Își amintește doar frânturi din acea perioadă. 
Au urmat șase luni de singurătate, petrecute într-o singură cameră și hol, singurele locuri în care avea acces cu căruciorul. Mama sa, cu care locuiește în continuare, era la muncă de dimineață până seara. Despre relația cu mama sa, îmi spune : ”Nu trebuie să vorbim. Ne înțelegem din priviri”.
Tatăl a murit. Infarct. ”Cea mai ușoară moarte” - spune Ionuț. 

Cu toate acestea, încet-încet, viața își reia parcursul. 

Cei de la Bagdasar, spitalul unde a fost internat inițial, nici măcar nu i-au arătat cum să se transfere singur de pe scaun pe pat. A învățat să facă asta singur, ”de pe youtube”. 
Se duce la spitalul Elias acum, de două ori pe an, pentru analize și opinia specialistului. 
Recuperare - tot atunci, dar pentru că este self-study și învață singur ce are  de învățat, a găsit filmulețe și programe pe internet de gimnastică pasivă - pentru că nu își poate mișca picioarele. Petrece cam două ore pe zi, în fiecare zi, asigurându-se că face tot ce poate pentru a-și creștele șansele de a se recupera vreodată. Se urcă pe bicicleta medicală și pedalează mișcând picioarele cu ajutorul mâinilor. Are și spalier. ”Cu Dumnezeu înainte”, mi-a spus, când l-am întrebat care sunt șansele reale de recuperare.
Mai mult, în fiecare zi meditează. Meditația a descoperit-o anul acesta, în iulie, si urmează Metoda Silva. Simte că îl ajută, că îl echilibrează. Mi-a vorbit despre cum creierul se reprogramează cu ajutorul meditației.

În cărucior prin București

Îi spuneam că cele două săptămâni în care am fost în cărucior, în puseul din 2016, m-au făcut să mă întreb cum se poate descurca o persoană care este mereu în cărucior. Deși îmi era foarte greu, puteam să stau în picioare, și nu eram chiar imobilizată. Mai mult, în perioada respectivă nu ieșeam fără Ionuț (soțul meu, Ionuț, nu Ionuț cel din postare :) ). Am scris AICI despre lucruri pe care am putut să le observ eu ca fiind provocări, atunci când ai o dizabilitate.
Din fericire, Ionuț locuiește la casă, ceea ce îi ușurează viața oarecum. A învațat trasee, astfel încât să ajungă în siguranță unde are treabă, știe unde sunt rampe de acces și la ce magazine sunt case speciale (”La Mega-Image-ul de la Domeni nu sunt case speciale. E ciudat, pentru că ei vin dinafară. Oamenii nu prea îmi dau prioritate la coadă acolo”). Mai mult, o ”doamnă” care stătea la coadă în spatele lui i-a spus o dată să se grăbească, că ”ar trebui să se organizeze mai bine”. Altă dată, două cucoane și-au pus plasele chiar pe rampa de acces, făcând imposibilă deplasarea pe acolo. Fiind foarte implicate în conversația lor, nici nu auzeau că erau strigate să își mute plasele. 

Am vorbit despre cum oamenii în România nu sunt obișnuiți cu persoane cu dizabilități care să se plimbe singure. La drept vorbind, e nevoie de ceva curaj să te avânți să ieși din casă, considerând infrastructura adaptată persoanelor cu dizabilități care, de cele mai multe ori, lipsește. Apoi, este vorba de mentalitate. Vă spuneam că la sală, când m-am întors după o perioadă lungă, tocmai pentru că nu mă simțeam neapărat confortabil în baston, am devenit automat ”cea mai populară fată din școală”. Și asta pentru că acolo lumea este foarte drăguță. Totul se reduce însă la faptul că dacă apari în baston/ cărucior pe undeva, toate privirile vor fi pe tine, ca și când ești o ciudățenie a naturii.
Îți trebuie mult curaj să faci pasul, să îți reiei viața așa cum poți, după un puseu mai grav, sau un accident - cum a fost in cazul lui Ionuț, Și el face asta. Alege să înfrunte priviri, alege să ignore lipsa de compasiune a oamenilor: ”Am plăcerea de a asculta lumea și să fac ce vreau”.

Transportul public

Conform Legii 448/2006 , persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca oricine, la transport, acces la locuri de muncă, reconversie profesională etc.
Aceste două alineate mi s-au părut grăitoare:
Art. 4.
Autorităţile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanţii societăţii civile, precum şi persoanele
fizice şi juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au obligaţia să promoveze, să respecte şi să
garanteze drepturile persoanei cu handicap, stabilite în concordanţă cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, precum şi cu celelalte acte interne şi internaţionale în materie lacare România este parte.

Art. 5. -
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile folosite au următoarele semnificaţii:
1.acces neîngrădit al persoanei cu handicap -
accesul fără limitări sau restricţii la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional;
2.accesibilitate :ansamblul de măsuri şi lucrări de adaptare a mediului fizic, precum şi a mediului
informaţional şi comunicaţional conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap în societate;
3.adaptare :procesul de transformare a mediului fizic şi informaţional, a produselor sau sistemelor, pentru a le face disponibile şi persoanelor cu handicap;

Transportul în comun este ceva ce pe mine mă macină. Pentru că eu conduc și nu am mai folosit transportul în comun de ani de zile, de fiecare dată mă gândesc cu groază cum s-ar putea descurca cineva în condițiile acestea. Ionuț mi-a dat răspunsul: deși trolee-le nu sunt adaptate, autobuzele și tramvaiele mai noi (ex 41) au rampă. Șoferul, conform legii de mai sus, este obligat să faciliteze accesul, atunci când o persoană cu dizabilități așteaptă în stație.
După cum spune Ionuț, asta nu se întâmplă mereu. Mai mult, odată intrat în autobuz, șoferii mai uită că au cărucior în spate și trec de stație fără să coboare rampa. Există un buton în mașină care va aprinde un beculeț la șofer, să îl avertizeze să coboare rampa, dar majoritatea sunt deranjați de luminița care clipocește mereu și o acoperă. Așa că uită. Ionuț îmi spune că de cele mai multe ori, îl ajută oamenii din autobuz să coboare, și mereu se lasă cu scandal la șofer...

Noi o să schimbăm mentalități

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă. Pentru mine, personal, cineva de vârsta a treia reprezintă de cele mai multe ori o autoritate. Și am o problemă cu autoritatea în general. Devin foarte supusă și dacă nu îmi convine ceva, bombăn în sinea mea. Dar rareori îndrăznesc să contest fățiș un comportament. Știu că asta este problema mea, că atunci când ceva nu e corect, trebuie să o spunem, și învăț încet-încet să fac și asta. Din cauza asta pentru mine, incidentul de la Poștă a fost o mică victorie.
Mi s-a confirmat că ce percep eu ca ”autoritate” este greșit. Ionuț îmi spune că cei mai în vârstă sunt de cele mai multe ori nerespectuoși, indiferenți și chiar nesimțiți. Am o explicație psihologică referitoare la competiția între generații, dar nu despre asta e vorba aici.
Mai mult, mi-a povestit o întâmplare, când, la capătul autobuzului 282 la Basarab, pentru că nimeni nu se deranja să coboare rampa, a făcut-o o fată de 25 de ani. Iar ceilalți doar priveau.
În antiteză, mereu primește mai multă compasiune, respect și ajutor de la cei tineri.

Nu vom putea schimba lumea peste noapte. Dar avem nevoie de mici victorii. Nu degeaba se spune că schimbarea începe cu noi. La 60+ slabe șanse să se mai schimbe ceva. Sau poate... dar dacă noi, tinerii acestor vremuri, închidem ochii, refuzăm să mergem la vot, și nu facem cel mai mic pas pentru a îmbunătăți lucrurile, de ”mai sus” nu va pica nimic.

Îmi spune că nu suporta inițial să îl vadă lumea în căruț.Și-a făcut curaj, și face tot ce poate să facă astăzi, cu resursele pe care le are, cu infrastructura pe care o avem, cu oamenii din jur mai buni sau mai puțini buni.
Am fost onorată să îl cunosc pe Ionuț. A fost încă o dovadă că dacă vrei, se poate. Dacă vrei să îți continui viața, se poate. Este vorba de alegeri.
”Nu regreta nimic, totul e cu un scop”
îmi spune Ionuț zâmbind.
Cu dragoste,
Florența

luni, 25 septembrie 2017

Cineva m-a inspirat sa scriu asta




Arati perfect. Esti asa frumoasa, si daca nu ar fi unele momente in care surprind in privirea ta tristete, pe care o incerci sa o ascunzi, nici nu mi-ar trece prin cap ca in corpul tau se intampla altceva. Ceva care zguduie. Care te zguduie. Si pare ca abia respiri. Ascunzi ce ti se intampla, sa para totul natural, si sa nu isi dea nimeni seama.

Dar eu stiu, pentru ca si eu am fost acolo.

Respira… 

Sunt acele momente in care te gandesti ca daca nu respiri, lacrimile nu vor iesi la suprafata, si nimeni nu o sa te vada plangand. O sa iti pastrezi imaginea de fata vesela, zambitoare, si o sa plangi tu mai incolo… cand esti singura. Important e sa treci de momentul asta.

Cand simti ca nu mai ai echilibru, sau ca nu mai vezi bine, sau ca nu nimeresti neaparat cana de cafea cand vrei sa pui zahar. Orice dezechilibru poate atrage privirile asupra ta. Si nu vrei. Sa astepte pana stai jos macar. Atunci , vei putea sa te concentrezi pe altceva, si poti incepe sa razi si sa glumesti din nou.

Eu am dus-o asa cam 7 ani. Dupa 7 ani, am reusit sa imi fac curaj sa le spun prietenelor mele. Recunosc, poate daca nu ar fi urmat 3 ani de psihoterapie, nici acum nu as fi fost comfortabila sa vorbesc despre asta. Dar procesul meu asa a fost. Ani in care au fost si pusee mai grave, dar si experiente frumoase, in care am decis sa ies din zona de comfort, lectii pe care mi le-am asumat, pentru ca in final, stiu ca nu am nicio putere in fata sclerozei multiple. Mint. Puterea mea sta in mintea mea. Asta am crezut mereu. 
Doar ca abordam dintr-o perspectiva care pentru mine nu a functionat. 

Perspectiva “care pe care”.

Apoi, m-am decis sa o iau de mana (pe ea, pe Scleroza Multipla), si sa vad ce vrea de la mine. In cartile de Analiza Tranzactionala am citit transcripturi de psihoterapie, in care bolnavul vorbeste cu boala. Iti imaginezi ca tu stai pe un scaun, boala pe un scaun, si asta e momentul tau, in care o intrebi “Ce dracu vrei de la mine?”. Sau poate nu esti furios, esti doar curios? Mai poti sa inviti pe scaun si alte parti din tine, piciorul care te supara, mana amortita etc. Eu nu am facut niciodata asta in psihoterapia mea individuala, dar am avut ocazia sa o fac cu un client, si este foarte powerfull. Pentru ca boala “iti raspunde”.
Ce a vrut de la mine? Sa invat. Sa schimb lucruri. Sa descopar. Sa ma bucur mai mult. Si da, viata mea s-a schimbat. Radical as putea spune.
Si acum, cand ma uit in spate, imi dau seama ca in momentele acelea imi traiam viata timorata, cand de fapt nici nu conteaza ca unii colegi de munca, sau doamne pe strada
                                                   gandesc despre mine ca “saraca”.
Eu acum stiu. “Saraca” are alta treaba acum, si nu are timp sa simta mila celor care isi doresc sa simta asta. Fiecare simte ce alege sa simta, eu nu pot controla asta, asa ca mai bine vad ce pot sa face eu, pentru mine si cei din jur.
Si doresc tuturor celor care sunt in situatii similare sa aiba curaj. Sa schimbe. Pentru ca viata poate fi satisfacatoare. Daca pentru mine se poate, se poate pentru oricine.

Cu dragoste,
Florenta