Te iubesc

Am scris mult despre mama. După ce a murit, a fost o metoda prin care, cumva, simțeam ca întrețin un dialog. Cu ea, cu mine.

Am scris depre lucruri pe care aș fi vrut să i le spun, și nu am apucat niciodată, sau poate le-am spus și aș fi vrut să le spun altfel. Am scris ca să îmi fac ordine în gânduri, sau pur și simplu ca să simt că "descarc" totul pe o foaie de hârtie, care nu mă judecă, și nu m-ar putea face niciodată să mă simt penibil, sau aiurea că plâng.

Am considerat asta un proces terapeutic. Cu toții avem nevoie de doliu atunci când pierdem pe cineva așa important, avem nevoie să exprimăm ce simțim, și poate cel mai nesănătos lucru pe care îl putem face este să "trecem peste", fără să ne dăm ocazia să simțim tristețea, pierderea, și să ne lăsăm sufletul și corpul să își revină în mod natural. Adevărul este că unele goluri nu pot fi niciodată umplute.

Mama nu plângea. Pot să izolez câteva evenimente în care am văzut-o plangand. Cel mai dureros , a fost și ultima dată, când nici nu mai era conștientă, pe patul de spital, cu o zi înainte să moară. Am vizitat-o de două ori în ziua aia la spital. Nici dimineața, nici după-amiaza nu era conștientă. Dormea. Dar lacrimile se stranseseră sub ochi. Nici nu am observat din prima. Cand mi-am dat seama, am reînceput să plâng și eu. Am plecat dimineața de la ea sperând că va fi trează când mă voi intoarce după amiaza, așa cum se întamplase cu o zi înainte. Dar când am revenit, dormea în continuare.

A doua zi eram la birou când am primit telefonul.

La momentul diagnosticului meu, se uita speriată la mine, parcă așteptând din clipă în clipă să am o reacție... să plâng. Cred că i se părea cel mai rău lucru, care dăuneaza cel mai mult. Îmi repeta mereu sa nu plâng, când eram tristă ar fi facut orice să mă scoată din starea respectivă. Am integrat, bineînțeles, și eu mulți ani această atitudine. Dupa multă psihoterapie, am înțeles că este ok să simți, să îți dai voie să simți ce simți, și că negarea sentimentelor nu face nimic altceva decât să le scoată din sfera conștiinței, și să le readucă în prezent odată cu primul stimul care reamintește de situația dureroasă - refularea.

În legatură cu boala mea, nu am discutat foarte multe cu mama. Ar fi fost momente emoționante, și nu ne permiteam nici una să plângem în fața ceilelalte. În special când simptomele se  agravau.

Cu toate acestea, la cursul de psihologie (de formare) de luna trecută, a fost un moment care m-a răvășit. O colega, mama la rândul ei, se confrunta cu o situație relativ similară, în sensul că fiica ei se îmbolnăvise de ceva, aparent, cu cauză necunoscută. Suferința ei, atât de reală, durerea ei de mamă, mi-a readus în minte durerea neexprimată a mamei mele. Durere care apărea în unele momente cheie, surprinzându-mă, pentru că aparea pe neașteptate. Cum a aparut într-o zi la spital, când, în fața  simptomelor mele noi și ciudate, a rugat-o pe doamna doctor, cu ochii în lacrimi, să îi spună unde ar putea sa meargă cu mine, în străinătate, oriunde, doar să mă vindec. (raspunsul nici nu are sens să îl expun, un răspuns tipic de medic care nu învață la Facultatea de Medicina ce înseamnă empatia). Durerea ei neexprimată, de cele mai multe ori ascunsă in subconștient, refula pe neașteptate (neașteptat pentru mine, și probabil și pentru ea).

Totuși, văzând durerea, panica de mamă, în fața grupului nostru de formare, am conștientizat durerea mamei mele, pe care probabil - sigur! a resimțit-o de când am fost diagnosticată, și care reapărea tot mai vie cu fiecare nou simptom. La care ne-am gândit mult prea putin. Și eu, și ea. Ea, pentru că își dorea să mă protejeze de orice altă suferință. Eu, la rândul meu, țineam pe cât posibil, ascunse noi simptome care apăreau.

Si acum, nu mi-a ramas decât să scriu despre asta, despre ea, și durerea ei, dar și despre iubirea reciprocă, pe care nu am mai avut timp s-o exprimăm. Și mi-au ramas amintirile

Cu dragoste,

Florența

Nu am nevoie!...Sau am?

Cu ocazia sarbatorilor de Pasti, m-am vazut cu o matusa care sta in Germania, e plecata de multi ani acolo. Sotul ei  a lucrat acolo multi ani cu accesorii medicale de sustinere. Aparent, nu foloseam corect bastonul. Pentru ca este reglabil, mi l-a scurtat putin, astfel incat umerii sa fie la acelasi nivel cand merg.

Mai mult de atat, mi-a spus ca pentru mine ar fi mai indicat un cadru cu roti, astfel incat sa imi pastrez pozitia corecta, sprijinindu-ma pe ambele parti in mod egal. 

Inutil sa spun ca am respins ideea din start. 

Pentru ca nu as putea sa merg cu cadru. Pentru ca nu am nevoie!!

Sau am? Ce spunea el avea sens, si intr-adevar, ma simt mai sigura pe mine cand ma sprijin si pe partea stanga de exemplu, nu doar pe dreapta, cu baston...

Doar ca mi se pare ca sunt destul de ok acum... si ca merg destul de bine.

Toata chestia asta m-a facut sa ma gandesc, si sa ma intreb, daca intr-adevar acceptarea pe care o tot mentionez, este reala.

Mi se pare ca am muncit foarte mult sa ajung aici, sa fiu ok cu faptul ca merg in baston la 30 de ani. In Germania desigur, nu ar fi nimic ciudat pentru nimeni sa se deplaseze cu cadru. Totusi, imi dau seama ca in cultura noastra, pentru ca vad cum gandesc eu vis-a-vis de asta, este atat de adanc inradacinata asta incat a devenit un automatism. Este ceva mecanic sa iti fie mila de oricine care merge cu cadru. Indiferent ce varsta are, ce problema pare ca are. 

Eu simt mila cand vad chiar o femeie in varsta cu cadru. Si imi repet mereu, ca e ok sa ai compasiune. Dsr nu mila. Mila nu ajuta pe nimeni. Cum pot sa am compasiune? Ajutand activ, facand ceva pentru persoana respectiva. 

Si in capul meu se desfasoara o multime de scenarii. Imi dau seama ca, desi am lucrat la asta, tendinta este in continuare sa spun ca pot singura atunci cand cineva ma intreaba daca am nevoie de ajutor,

Pana  acolo incat spun mereu ca "ma descurc" oricarei persoane care ma intreaba daca sa imi tina usa, atunci cand plec de la sala, cu geanta de sala, baston, mainile ocupate, ! Si in momentele acestea imi dau seama ca poate totusi as avea nevoie de ajutor, si ca ar fi ok sa accept. 

Revenind la ideea unui cadru, nici nu concep asa ceva. Stiu ca este o problema la mine, si ca ce conteaza ce cred/gandesc cei din jur, daca pe mine m-ar ajuta mai mult? 

Poate pentru ca asociez ideea de cadru cu cea mai rea perioada a mea in boala, anul trecut, cand nu puteam sa ma deplasez in casa fara cadru, iar pentru afara imprumutasem un carucior. 

Imi doresc sa nu mai avem preconceptiile acestea, noi ca popor, si ca oameni. Si cum pot sa militez pentru asa ceva, cand mie persoanal mi-este greu sa trec peste ele? Ok, noi, in Romania, nu suntem obisnuiti sa vedem pe strada persoane in carucior, pentru ca nici nu ar putea merge! Infrastructura nu este, daca pe alocuri mai sunt borduri adaptate, sunt ocupate de masini parcate. Locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt ca si inexistente, mereu este cate un Jeep parcat acolo (pentru ca are loc, si el e mare!).

Si ne invartim intr-un cerc vicios. Imi dau seama ca nu sunt dispusa sa ies din zona mea de confort, nu sunt pregatita pentru asta, si doar ideea ca as putea avea nevoie de ajutorul unui cadru ma nelinisteste foarte tare.

In cazul asta, solutia ar fi  chiar sa trec peste fricile astea, sa le privesc in fata, si sa fac ce am facut si cu bastonul. Am iesit in lume cu el, cu zambetul pe fata, si mi-am continuat viata alaturi de el, conducand, la plimbare prin parc, inclusiv mergand la sala in baston (surprinzator, ma simt cea mai populara "fata din scoala"! :)) toata lumea este foarte draguta cu mine acolo, si mereu sare cineva in ajutorul meu cand nu ma descurc cu vreun aparat!).  

Stiu ca trebuie s-o incerc pe asta cu cadru acum, cat ma simt bine, si nu simt ca ar fi o dependenta de cadru, pentru ca mi-ar fi de 1000 de ori mai greu sa fac asta constientizand ca AM NEVOIE, si altfel nu ma mai pot deplasa.

Este si asta parte din calatoria cu scleroza multipla :). O reimprospatare a faptului ca e important sa ma concentrez pe mine, pe ce am eu nevoie si ma ajuta, si mai putin ce cred cei din jurul meu, care poate nici nu ma cunosc, doar ma vad o data pe strada, si dupa 5 minute uita de mine :)

Cu dragoste,

Florenta

Emotiile pozitive in SM & cununia

Au fost cateva saptamani foarte agitate. Foarte frumoase si foarte agitate.

Ne-am casatorit :). Am facut cununia civila, cam acum o saptamana. A fost foarte frumos, au venit multi prieteni sa fie alaturi de noi la starea civila , chiar surprinzator de multi, si ne-am simtit extraordinar. Multi dintre prietenii nostri, care se asteptau sa incep sa rad in hohote si sa fac glume in momentul in care ma intreba ofiterul starii civile daca "il iau de barbat pe Ionut?", m-au avertizat ca daca fac asta poate sa nu accepte sa ne casatoreasca, asa ca m-am chinuit sa fiu super serioasa! )

A fost foarte interesant pentru mine sa ma observ. De multe ori m-am gandit ca voi fi coplesita de emotii, si, chiar daca sunt emotii pozitive, sa resimt in corp si in consecinta, sa incep sa merg si mai prost. Asa ca de data asta, am ales sa nu ma mai las coplesita de emotii, ca ma voi bucura, si ca voi fi pe picioarele mele in acelasi timp (chiar daca pe scarile din fata starii civile a trebuit sa ma ia Ionut in brate, dar putem sa consideram asta doar ceva romantic! :) ).

duet - "I can't do it alone"-soundtrack Chicago

Prima data cand mi-am dat seama ca emotiile puternice, in general, nu doar cele negative, pot la fel de bine sa ma "dezabiliteze" , a fost la ultima reprezentatie cu fetele din Domino Sistahz, in cadrul "Tribal Cafe". Urma sa avem 3 coregrafii (duetul meu cu prietena mea cea mai buna si 2 coregrafii de grup), iar inainte,la vestiar, imi tremurau picioarele asa de tare si abia reuseam sa imi ridic piciorul drept. 

Nu mi-a fost niciodata clar de ce as fi avut emotii, era doar o alta reprezentatie, nu aveam nicio problema cu coregrafiile, eram alaturi de prietenele mele din trupa... Am dansat duetul, ne-am distrat in timpul dansului, dar am decis sa nu mai intru la cea de-a treia coregrafie, pentru ca ma chinuiam prea tare, si nici nu ar fi afectat lipsa mea in dans.

Deci, contrar ceea ce credeam , si cum se intampla inainte, cand ma foloseam de emotiile pozitive in timpul reprezentatiilor, am realizat ca pur si simplu emotiile puternice imi dau stari de disconfort.

lovely Domino girls - a treia coregrafie

Cred ca asta a fost un moment in care am realizat ca raspunsul pentru mine este echilibrul emotional, mai degraba decat emotii naucitoare, fie si ele pozitive. Si sa vad ca, desi toata viata mi-a placut sa simt intens ce traiesc, pot sa fiu si altfel, la fel de fericita, si in echilibru. :)

Cu dragoste,

Florenta

Frica

Frica este un subiect mereu prezent in povestile de psihoterapie: frica de moarte (intens studiata n cartile lui Irvin Yalom), frica de batranete , a persoanelor care se apropie de varste la care corpul nu mai raspunde cum facea o data, frica de necunoscut etc.

Irvin Yalom a dedicat o carte ("Privind soarele in fata") special pentru a trata acest subiect. Sincer, cand m-am apucat de ea, mi s-a parut ingrozitor de macabra, cred ca iti trebuie o anumita stare de psihic sa poti citi cartea aceasta. Cel putin asa a fost pentru mine. 

Cu toate astea, frica in sine este un subiect, cred eu, pe care noi toti ar trebui sa ni-l analizam la un moment dat.

Care este relatia noastra cu moartea? Ce frici avem?

Frica, in sine, este o emotie care, ca si celelalte emotii, este acolo pentru noi. Pornind de la exemplele clasice, in care frica ne foloseste pentru supravietuire, am mereu in minte ca frica ma impiedica sa fac ceva nebunesc, nesanatos pentru mine. De ce nu ma arunc pe geam? In principiu, mi-e frica sa nu mor (sau mai rau, sa traiesc dupa aia :)) . O frica absolut justificata (in special avand in vedere ca stau la etajul 8 :))) )

Ca persoane cu Scleroza Multipla, frica de moarte poate fi mai accentuata. Desi, personal, nu am auzit sa moara nimeni de SM in vremurile noastre, doar gandul ca cineva, la un moment dat a murit de asta (nu as vrea sa dau detalii), ma poate pune pe ganduri. Cu toate astea, cred ca in contextul actual,  frica nu este de moarte. Cea mai mare frica pe care o avem, noi cei cu SM, cred ca este legata de paralizie. La mine asa a fost.

La un moment dat faceam terapie Bowen. Terapeuta mea de atunci, care si discuta cu pacientii despre emotiile lor, la prima noastra intalnire mi-a dat tema de gandire pana data urmatoare:" Care este relatia mea cu moartea?". Pornind de aici, mi-am dat seama ca frica mea reala nu este cea legata de moarte, ci mai mult legata de a trai fara sa ma pot misca. Prima data cand am vorbit despre asta am plans. Plangeam doar cand ma gandeam la asta,pana sa reusesc sa comunic motivele pentru care plang. 

Pana cand la un moment dat, mi-am dat seama ca nu pot plange la nesfarsit. Ca poate voi fi aproape, foarte aproape de momentul in care nu ma voi putea misca. Si da, la ceea ce refuzasem sa ma gandesc ani la rand,preferand sa ingrop adanc in mine, ar fi putut deveni realitate. Pana la urma, inca ar putea. Am vazut cat de mult poate sa ma doboare un puseu. Indiferent de ce fac eu. Ok, dieta si miscarea sunt sigura ca m-au ajutat de fiecare data sa ma recuperez, totusi asta nu sterge cu buretele toate momentele de groaza prin care am trecut, cand nu imi mai intelegeam corpul, si cu siguranta, nici el pe mine.

Si atunci ce pot sa fac? Si am decis sa imi privesc frica in ochi, sa imi fac scenarii cu care sa ma obisnuiesc, si sa vad ce resurse as avea daca s-ar ajunge acolo.

A fost un mod total rational de a face fata situatiei, si ca psihoterapeut, sunt constienta ca modul rational de a aborda o problema nu da rezultate in general. Terapia mea personala m-a ajutat foarte mult, prin faptul ca psihoterapia a accesat in primul rand emotiile pe care le am in legatura cu un eveniment mai mult sau mai putin iminent, ca acesta. Iar faptul ca cineva - psihoterapeuta mea, care simteam ca ma intelege la un nivel asa profund, a fost alaturi de mine cand m-am "uitat" la aceasta frica, cand am studiat-o, pentru ca mai apoi sa ajung sa o accept ca parte din mine, a fost ceea ce m-a ajutat sa fac asta, intr-un mediu sigur, controlat.

Cu totii avem frici. Este normal. Nu trebuie sa ai SM sa iti faci probleme daca vei gasi pe cineva care sa te iubeasca. Sau daca ceea ce faci la job iti ofera satisfactii , astfel incat sa continui, sau sa cazi , gandindu-te ca nu ai niciun scop, ca ceea ce faci este inutil.

Nu cred ca a fost vorba de curaj, ci mai mult de depasirea situatiei, de depasirea momentului in care  doar stau si imi plang de mila. Ok, avem nevoie si de asta, oricine are, in special cineva care traieste zilnic cu "provocari":). 

De acolo ce facem?

Cu dragoste,

Florenta

#rezistam. Cum percep eu

postat de Ciprian Muntele - live Piata Victoriei, 5 februarie

postat de Ciprian Muntele - live Piata Victoriei, 5 februarie

Blogul asta nu este despre asta. Este despre experienta mea, cu Scleroza Multipla. Sub toate aspectele: cum traiesc cu simptomele pe care le am, care este viata mea psihica in contextul bolii, ce am schimbat si schimb din cauza-sau datorita Sclerozei Multiple, cum imi afecteaza relatiile cu apropiatii etc.

Mai mult de atat, am scris si despre experientele mele in sistemul medical - pentru ca oricat as incerca sa stau departe de spitalele publice, ele sunt singurele care au posibilitatea sa intervina in cazul unei boli mai grave. 

Mai mult de atat, am scris si despre experientele mele cu alte institutii ale statului, pentru ca , de exemplu, nu as putea sa imi schimb buletinul la privat nu? :) Doar statul este cel care, de asemenea, mi-ar putea furniza un loc de parcare special pentru persoane cu dizabilitati. Pentru care astept. Deja de un an si 2-3 luni. Dar nu despre asta e vorba acum.

Protestele din zilele acestea au fost imposibil de trecut cu vederea. Eu, care pana sa il cunosc pe Ionut, eram total dezinteresata si nepasatoare fata de ce se intampla in viata politica din Romania, am fost (si sunt in continuare) profund afectata de ce se intampla.

Si as vrea sa va spun urmatoarele:

1. Romanii s-au unit cum nu am vazut niciodata

 

In primul rand, ca sunt impresionata pana la lacrimi (la propriu!) de cata solidaritate vad la manifestatiile de la Guvern. De cata iubire si energie pozitiva au cei care protesteaza fata de viitor si unii fata de altii. De cata mobilizare a fost in FIECARE SEARA, in ciuda frigului, in ciuda faptului ca a doua zi oamenii trebuiau sa se trezeasca devreme - si s-au trezit!- sa mearga la munca, la scoala etc. 

Romania a devenit mai frumoasa in zilele acestea, cand oamenii s-au strans, nu numai in Bucuresti, pentru a protesta impotriva unei legi care, asa cum au spus si Ambasade straine (SUA, Germania, Franta etc), ar duce Romania inapoi in lupta anti-coruptie (mai multe detalii aici-stirileprotv).

2. Manifestatiile la Guvern au fost civilizate

Am fost in fiecare seara impresionata de cat de civilizata a fost lumea care a manifestat la Guvern, in Bucuresti si in alte orase . Desi nu a fost o surpriza, vreau sa subliniez asta. In special pentru cei care spun ca 100.000 ,200.000 ,300.000 , 400.000 de oameni si chiar mai multi, care au iesit in strada au fost manipulati, ca toti sunt prost informati, huligani etc. Cele mai apropiate persoane din viata mea au fost in fiecare seara acolo. Si este important sa subliniez ca multi din cei care au fost acolo sunt tineri inteligenti, informati, seriosi, cu joburi,implicati, preocupati de binele comunitatii si de soarta tarii.

Din pacate, din cauza motricitatii reduse nu am putut fi in fiecare seara acolo , desi mi-as fi dorit, si am plans in fata televizorului simtind unitatea atator oameni, care refuza sa accepte legi abuzive.

3. Sunt revoltata de posturile de televiziune care dezinformeaza

 oameni ca bunica mea, pe care eu mereu am considerat-o o femeie care are acces la informatii, care stie, la ~85 de ani, cine e Lady Gaga!, la care in niciun caz nu m-am raportat ca la "o batranica". Cu toate astea, pentru ca urmareste televiziunile care transmit informatii neadevarate, mi-a fost imposibil sa vorbesc in fiecare zi cu ea la telefon, asa cum obisnuiam. 

Subiectul "OUG" este tabu in conversatiile noastre. Nu vorbim despre niciun subiect care s-ar putea apropia de lait-motivul curent "proteste", insa se simte tensiunea chiar prin reteaua telefonica :))

Ceea ce este trist. Este singura familie care mi-a ramas, si ma doare ca se increde mai mult in cei care transmit tot felul de informatii la TV mai mult decat in mine, care sunt nepoata ei, de care (in principiu) e mandra, pentru ca fac a doua facultate, pentru ca stie (sau ar trebui sa stie) mai mult ca oricine poate, ce fel de om sunt si ce am in cap. 

Am zilnic in cap conversatii imaginare cu ea, pe care nu as fi in stare sa le sustin, cu ea in special, pentru ca stiu ca as deveni prea emotiva, impulsiva (de exemplu la ultimele alegeri guvernamentale - cand a fost si prima data cand am luat in considerare sa emigrez!- i-am aruncat asta in fata destul de violent. Stiu ca nu ar fi trebuit sa fac asta, am vazut ca s-a panicat la gandul ca as putea pleca, in special ca nu imi doresc sa fac asta... mai multe despre asta la punctul 4. )

4. Nu imi doresc sa plec din tara. 

Chiar ieri (dupa examenul la Psihologia Copilului :) ), ma intreba prietena mea de la facultate, de ce nu plec. "Ca sunt tanara, desteapta, sociabila... m-as integra fara probleme si mi-ar fi mult mai usor intr-o tara in care exista infrastructura pentru persoane cu dizabilitati, beneficii etc".

Este foarte ciudat. M-am nascut in comunism. Nu stiu exact cum a fost atunci pentru ca nu am trait, stiu doar istorie si ca alor mei le era foarte greu. 

Stiu ca am crescut "obsedata" sa plec din tara, era obiectivul meu principal, initial sa calatoresc, ca mai apoi sa ma mut in alta tara. 

Nu imi este clar cand s-a schimbat asta. Daca s-a schimbat o data cu mentalitatea mea, cand o data cu evolutia bolii, am cautat fericirea mai mult in interiorul meu decat in exterior, sau cand mi-am dat seama ca vreau sa contribui asa cum pot la putin bine in jurul meu. Poate ca psihoterapeut, poate chiar prin blogul meu. Ce stiu, si simt, este ca aici, in Romania, lucruri, mentalitati trebuie schimbate. Nu stiu cum exact inca, stiu ca vreau sa contribui la asta, simt ca am capacitatea si sunt dispusa sa invat lucruri noi pentru asta. 

#rezistam 

Lectia mea, intr-o zi de iarna la munte

photo credit: Alex

Tocmai ce am "aterizat" de la munte. Wow. La munte? Pai ce am cautat eu la munte?

Adevarul e ca nici nu imi aduc aminte de cand nu am mai fost.

Am fost pe partie. Ceee? Ce sa caut eu pe partie? Ultima data cand am fost pe o partie eram in liceu. Am facut un trenulet de vreo 20 de oameni si ne-am dat cu sacii :)). Am avut niste vanatai destul de mari cand am ajuns acasa, dar ce s-a mai meritat! :D

In ultimii ani am fugit de ideea de munte ... am fugit!haha. Momentan doar de idei pot fugi :)). Acum, m-a convins Ionut sa mergem un weekend, cu prietenii nostri Alex si Alexandra. In capul meu era un weekend de "mers si baut cafea in alt oras":)). Desi eu nu beau cafea. Dar nu asta-i ideea.

Am ajuns sambata seara, si dupa cina, am zis sa mergem pe partie, desi era deja intuneric. Prin "am zis"e mult spus, ca nu eu am zis :)). Eu in sinea mea, mi-am zis sa am tupeu, si sa accept provocarea. Pana la urma, eram cu Ionut. Nu avea ce sa se intample. In cel mai rau caz, daca oboseam atat de rau, ma lua in spate. Doar are antrenament, si in ultimul timp a cam lipsit de la sala, deci i-ar prinde si lui bine ( :)) sper sa nu citeasca asta).

In ultimul timp , imi cam taram piciorul drept. Poate si pentru ca am stat asa mult in casa, de cand a inceput sa ninga. Apoi, am evitat in continuare sa ies, avand in vedere ca Friedrich aluneca pe zapada asta. Pusa in fata "provocarii" de a merge pe partie la 10 seara (o alta amenintare, avand in vedere la 10 e ora mea de somn. Da. Party animal ce sunt!) , cu piciorul meu care se tara, cu Friedrich care aluneca... am acceptat :). 

Si iata-ma, asa, sontac-sontac, am urcat putin cate putin. In total, am urcat putin :)). 

A doua zi, Ionut cu Alex si Alexandra s-au hotarat sa inchirieze schiuri. Ceea ce mi s-a parut super, pentru ca Ionut nu a schiat niciodata. Eu am stat la cabana de pe partie, cu o carte. 

Faptul de care sunt chiar mandra, este ca am urcat pana la cabana. Adica de 4-5 ori distanta pe care o facusem cu o seara inainte. M-am chinuit putin, dar de mana cu Ionut, cu fiecare pas ne-tarat am devenit mai increzatoare. 

super-hero pose :)

Ceea ce este absolut fascinant a fost coborarea. Sigur, cand am ajuns la cabana imi simteam picioarele mega-obosite, asa ca m-am bucurat sa stau sa citesc linistita. Cand au terminat de schiat, au venit sa ma ia si am coborat iar partia. Dupa ce ma odihnisem, am fost atat de surprinsa sa vad ce bine merg! Da, ok, in baston si de mana cu Ionut, dar nu mi-am tarat piciorul deloc pana jos. 

Si nu am facut nimic altceva diferit. Acelasi regim, aceleasi suplimente etc. Iar impresia mea, pe masura ce ma miscam, a fost ca 

"invat sa merg din nou". 

Ca nervii mei invata sa faca legaturile si conexiunile din nou. Desi fac yoga in fiecare zi, bicicleta, inot in fiecare saptamana, in perioada asta mai ales, s-a simtit lipsa mersului. 

Asa ca pentru mine, aceste 2 zile au fost o lectie. O lectie sa ma misc si mai mult, si mai presus de atat, o lectie de incredere in corpul meu, care, asa cum mi-a aratat si in trecut , imi demonstreaza ca se regenereaza mereu, doar ca eu trebuie sa il ajut. Sa nu pierd speranta, increderea, oricat efort ar presupune asta.

Cu dragoste,

Florenta

La revedere, 2016

La revedere, 2016! 

Cu tot ce mi-ai oferit, si tot ce m-ai invatat. Si se pare ca inca mai vrei sa ma inveti, asa... pe ultima suta de metri :(

Anul asta a fost pentru mine, un an in care s-au intamplat atat de multe.

M-am concentrat foarte mult pe dezvoltarea mea, si pe a ma intelege. Pentru a-mi intelege corpul, reactiile. Si cu toate astea, tot m-a surprins de multe ori.

M-a surprins in Bali, in aprilie, cand m-a dus in locurile minunate de pe idilica insula. M-a surprins cu flexibilitatea lui pe masura ce am descoperit yoga din ce in ce mai mult.(mai multe despre calatoria in Bali aici, aici, aici si aici.

M-a surprins cand m-am intors din Bali, total zen, cand atunci cand credeam ca mi-am gasit echilibrul interior, am intrat in puseu (scleroza multipla bat-o vina, tot acolo e!). Si nu asa, ceva lejer. Chiar cel mai rau puseu de pana acum (de pana atunci cel putin).

M-a surprins cum mi-am revenit, suficient de repede, astfel incat in iulie, am participat la #Swimathon2016 Bucuresti, pentru APAN si proiectul lor #LaplimbarecuSM.(mai multe aici)

2016 mi-a intarit relatiile cu prietenii buni, m-a reconectat cu prieteni vechi, m-a invatat ca relatiile care necesita efort nu sunt ceea ce trebuie, si ca e ok sa renunt la ele.

In 2016 am avut primul meu speech motivational :). Un discurs despre cum reusesc, ca persoana cu scleroza multipla, sa traiesc frumos. Am vorbit despre cat de important a fost momentul acceptarii pentru mine, si cat de mult ma ajuta in fiecare zi, in orice aspect al vietii. Mai multe - aici.

Pe 25 ianuarie o sa vorbesc din nou, in cadrul #PovestiDeIarnaCuSM, despre experienta mea, si cum putem alege sa crestem din aceste... intamplari , sa spunem. Mai multe detalii aici

Oricine este binevenit :) 

Acesta a fost si al doilea an de formare in Analiza Tranzactionala. Datorita AT-ului am vazut, practic, ce pot sa fac si cum sa fac sa imi schimb perspective, sa iau decizii noi, sa imi accept viata asa cum e ea. Iata o particica din ce am invatat despre mine si cei din jur dupa 2 ani de formare - aici. Cum pot chiar acum, chiar asa cum sunt, sa fac altceva, sa am o misiune, sa ii ajut poate pe altii in dezvoltarea lor, si sa impartasesc ce am vazut eu, pe pielea mea. Si cu ocazia asta, desi simteam ca nu am niciun chef sa ma intorc in scoala, iata ca sunt si anul 2 la psihologie :).

 2016 a fost anul in care am calatorit, in care m-am logodit, in care am invatat lucruri noi despre mine si despre lume, in care am vazut cat de multe fac si pot sa fac, si cat de norocoasa sunt ca sunt aici, asa.

ultimul nostru film vazut impreuna :)

O ultima lectie pe care se pare ca vrea sa ma invete anul asta, este cum sa renunt la atasamente. Ceea ce recunosc ca este foarte departe de ceea ce imi doresc sa fac, sau sunt pregatita sa fac. Pe 26 Decembrie, pisoiul nostru a murit :(. Un accident stupid, ca multe alte pisici, a cazut de la geam. Ai crede ca nu ar mai fi asa dureroasa o astfel de pierdere, dupa ce ambii mei parinti au plecat dintre noi. Cum spuneam, sa renunt la atasamente de fiinte vii este foarte departe de mine, si singurul lucru care ma consoleaza acum este ca moartea lui ar trebui sa o privesc ca pe alta lectie. Sa fim mai atenti, sa nu mai luam lucrurile de bune, pentru ca accidente chiar se intampla.

Va urez si voua un An Nou Bun, plin de impliniri, sanatate si ce va doriti voi!

Cu dragoste,

Florenta

Perspective noi pentru 2017

 

Pentru mine a fost un drum lung, anevoios. Pana cand am realizat ca nu sunt obligata sa fac nimic :).

Si cand chiar trebuie sa fac ceva (pentru ca sa fim seriosi, nu ne platim facturile fara sa fim obligati! :)) ), caut mici satisfactii in orice. Jobul poate nu e una din pasiunile noastre :)), si nu avem neaparat toti joburi ideale. Eu consider ca am, si chiar si asa sunt zile can pur si simplu nu am chef! Cateodata ma  complac in situatie, si de cele mai multe ori gasesc mici lucruri care ma ajuta sa merg mai departe, cum ar fi colegii, o activitate legata de munca pe care imi place sa o fac, sa invat ceva nou pentru job, chiar si de pe net, din carti de specialitate etc.

Apoi, m-am gandit ca as putea chiar sa gasesc alt domeniu in care sa profesez. Nu pot sa spun ca psihologia a fost prima pe lista mea de prioritati cand am dat la facultate. Nici macar nu am pus problema vreodata! Dupa ce am terminat masterul la ASE, am rasuflat usurata ca am terminat-o cu scoala :)). Parea ca am tot ce e nevoie: ca profil economic puteam sa fac orice, iar faptul ca in liceu am invatat italiana bine de tot imi dadea un mare avant in lumea muncii. Asa ca am inceput sa imi construiesc cariera in multinationala. Si a fost foarte bine pe plan profesional.

Pe plan personal, o data cu declinul meu fizic, lucrurile nu stateau asa bine. Cu fiecare pas pe care il faceam, din ce in ce mai nesigur, simteam cum ma cuprinde groaza. Imi faceam cele mai negre scenarii, pe care oricine cu o boala progresiva si le face in mod natural. Si la fel cum in clasa a opta, cand sufeream ca trebuie sa invat la matematica pentru capacitate :)) , mi-am dat seama ca nu vreau sa plang dupa examen ca nu am intrat la ce liceu voiam eu si m-am apucat de invatat :D, asa am refuzat ca deznodamantul meu sa fie unul pe care l-ar intelege oricine avand in vedere circumstantele. Mai exact sa ma pensionez la 30 de ani pe caz de boala, si sa traiesc din banii statului, de pe-o zi pe alta. Da , ok, nu s-a pus niciodata problema sa fac asta, dar s-ar fi putut. Ceea ce vreau sa spun este ca m-am apucat de psihologie pentru ca imi gaseam raspunsuri, explicatii logice la cum decurgea viata mea pana in momentul respectiv, si cu cat studiam mai mult, cu atat mai mult facea totul sens. Reactii pe care le aveam, tipare cu care actionam in anumite situatii. Terapia personala m-a ajutat sa fiu si mai constienta de mine, mai constienta de lucrurile pe care le fac IN MOMENTUL IN CARE LE FAC.

O sa imi amintesc mereu momentul cheie, cred eu, al terapiei mele. Ii spuneam terapeutei mele ca as fac ORICE ca sa ma vindec, sa pot sa merg din nou ca inainte, sa pot sa fac lucrurile pe care le faceam. Si ea m-a intrebat daca sunt dispusa sa imi schimb mentalitatea, sa accept ca acum sunt altfel. Raspunsul pe care i l-am dat? "Da, dar nu vreau sa schimb cine sunt!". "Nu ai spus ca esti dispusa sa faci ORICE?".

Asta a fost, punctual, momentul in care mi-am dat seama ca de fapt, inconstient, nu voiam sa schimb situatia. In final, am realizat ca importanta e fericirea, si daca o pot obtine prin acceptarea a ceea ce sunt eu, asa cum sunt, renuntand la lucruri pe care le iubeam si pe care nu le mai puteam face , ca dansul, si inlocuind cu ceva mai potrivit situatiei actuale, atunci o voi face. Si de aici, lucrurile au curs in mod natural pentru mine. Toate au inceput sa aiba sens si noi oportunitati si-au facut loc in viata mea. Noi oportuitati, noi persoane, relatii care s-au consolidat.

Iar acesta este momentul in care am decis ca voi incepe sa impartasesc tot ce am invatat, atat ca terapie personala, dezvoltare personala si coaching. Imi continui pregatirea , in Analiza Tranzactionala si Facultatea de Psihologie, si in paralel voi practica si coachingul. Stiu ca am instrumentele sa fac asta, in plan sunt si workshopuri de dezvoltare pe care voi incepe sa le organizez cu o colega si multe altele! :)

Cu dragoste,

Florenta

Scrisoare catre mine

 

Poate vor fi perioade mai rele. Si mai rele.Poate vor fi din ce in ce mai bune.

Si oricum ar fi, te rog, sa iti amintesti, ca mai sunt atatea lucruri de facut. Atatea locuri de vizitat, atatea momente frumoase de trait. Atatea amintiri si momente frumoase pe care le-ai trait. Atatia oameni minunati care sunt alaturi de tine si care te iubesc.

Si au fost momente groaznice. Cand au murit ai tai, cand te-ai dat peste cap cu masina, cand corpul tau ti-a aratat cat de rau poti sa fii de fapt, cand ai simtit ca ai ramas singura, cand prietenii tai au plecat, cand ai suferit din dragoste, si peste toate, aveai si scleroza multipla. Si ti-a fost frica, si iti doreai doar sa dormi. Dar te trezeai. Si ai luat-o de la capat de fiecare data. Asa ca ai trait noi momente frumoase, ai invatat lucruri noi, despre lume si despre tine, despre cei din jurul tau, ai cunoscut oameni noi, speciali, care ti-au aratat alte parti ale tale, pe care le-ai decoperit cu entuziasm.

Ai suferit cand ai dansat pentru ultima oara. La Ceainaria Cinci, la Tribal Cafe, Desi la duet,faptul ca dansai cu prietena ta, a fost maxim de distractiv, la fiecare pas simteai ca ti se sparg picioarele. Dar ai improvizat si le-a placut.Iar apoi ai decis sa nu mai dansezi. Cand auzeai Shakira, preferata ta, schimbai postul, pentru ca durea prea tare. 

Dar ai trecut de asta. Desi ai plans, ti-ai dat seama ca poate nu asta trebuie sa faci. Poate misiunea ta e sa faci ceva...stand jos.

Si te-ai apucat sa inveti ceva nou. Acum incepi al treilea an de formare in Analiza Tranzactionala si anul 2 de facultate. Poate prin psihoterapie o sa poti sa ii ghidezi si pe altii sa isi gaseasca drumul.

Poate prin blogul tau ai ajuns deja la alti oameni, care inca isi cauta drumul, si poate faci o mica schimbare in mentalitatea lor. Si merita si daca o singura persoana din cei la care ajungi schimba ceva in bine in viata ei.

Orice viata e pretioasa. Viata ta e pretioasa. Urmeaza sa creezi noi lucruri minunate, sa traiesti experiente fascinante, sa cunosti oameni speciali. Asa ca, oricat ar fi de greu la un moment dat, aminteste-ti ca ce  e greu trece, si ca ramai cu lectiile importante pe care le-ai invatat.

Si nu uita, ca te iubesc

Florenta

Stoicism

Mi-a dat Ionut un articol despre stoicism ( articolul - aici ). Desi la inceput articolul mi s-a parut plictisitor, acum imi este mult mai clar cum el aplica filozofia asta in fiecare zi.

observati cat de stoic e :D

( stoic
Someone who does not give a shit about the stupid things in this world that most people care so much about. Stoics do have emotions, but only for the things in this world that really matter. They are the most real people alive.
Cineva caruia nu ii pasa de lucrurile stupide pe lumea asta, de care manjoritatea oamenilor e asa afectata. Stoicii au emotii, dar doar pentru lucrurile din lumea asta care chiar conteaza, Sunt cei mai adevarati oameni in viata.)

In special cu oamenii din jurul lui. De multe ori, mi se parea ca suporta prea multe de la anumite cunostiinte, lucruri pe care orgoliul meu nu le-ar fi permis niciodata. In momentul in care simt ca nu pic (sau nu mai pic) pe aceeasi frecventa cu anumite persoane, ma indepartez, de cele mai multe ori, pe tacute. In cazul meu se aplica principiul "nu am nevoie de genul asta de negativitate in viata mea!" :)). Mie imi este mai bine fara. Prefer sa fiu doar cu un singur prieten bun, decat cu zece de umplutura. Asta e perspectiva mea.

Si din cauza asta mi-a fost foarte greu sa il inteleg, atunci cand, din punctul meu de vedere, unele persoane il tratau cu superioritate. Eu nu as suporta niciodata! Genul asta ieftin de comportament ar fi un indicator pentru mine ca nu mai am ce cauta in acele cercuri.

Cu toate astea, el revenea, in ciuda uimirii mele. Pana am inteles, pana mi-a explicat si mi-a aratat ce se intampla. Nu zic ca este cel mai bun mod de abordare, dar mi-a aratat inca o data ce norocoasa sunt sa il am langa mine :) : pentru ca pe langa el toate atitudinile acestea fara valoare trec fara sa lase urme. Sunt sigura ca oricine care se poarta in felul acesta, are propriile nevoi neimplinite, dar nu despre asta e vorba acum.

Ceea ce pe mine ma enerveaza la maxim, vorbe aruncate in lehamite, pe el nu il afecteaza. Si nu pentru ca nu ii pasa. Tocmai asta e incredibil. Pentru ca el pretuieste in continuare acele persoane, si nu se lasa afectat de mici rautati. 

Si din cauza asta, el este cel care se intoarce la ei de fiecare data, si care insista sa tina legaturi. Initial am crezut ca este el mult prea social (vorbind anti-sociala din mine, chiar este!). Apoi cautam tot felul de explicatii, mai mult sau mai putin de natura psihologica. Poate o parte din explicatiile pe care mi le-am dat sunt justificate, dar citind articolul de mai sus, raman uimita cum el cateodata, pare dintr-o cu totul alta dimensiune! (ok, recunosc ca sunt si indragostita :P dar obiectiv vorbind, eu nu mai cunosc pe nimeni care ar accepta comportamente de genul!).

Desi initial mi s-a parut absurd, citind acest articol mi-am dat seama ca stoicismul, contrar credintelor mele anterioare, nu este numai despre "a intoarce si celalalt obraz". In exemplul din articol, se relateaza cum un pilot ce a devenit prizonier de razboi in timpul razboiului din Vietnam, a suportat torturile, foamea, izolarea, tinand aproape invataturile stoicismului, despre care studiase in facultate. In final, reusind sa dea un sens evenimentelor, si sa le considere lectii (similar -V. Frankl - "Omul in cautarea sensului vietii"). 

Cred ca, desi la un nivel muuult mai mic, dar totusi la fel de tragic atunci cand privim din interior, noi, cei care ne confruntam cu boli incurabile, sau evenimente teribile din viata noastra, am putea folosi principiile stoicismului.

We do ourselves an immense favour when we consider adversity an opportunity to make this discovery – and, in the discovery, to enhance what we find there. -
 Ne facem noua insine un favor imens in momentul in care consideram dificultatile ca oportunitati de a face acesta descoperire. Iar in aceasta descoperire, sa dezvoltam ce gasim acolo. (sursa: https://aeon.co/essays/why-stoicism-is-one-of-the-best-mind-hacks-ever-devised)

 Asa descopar lucruri noi dspre el in fiecare zi, si ma indragostesc din nou, de un om cel putin rar :). Pentru ca imi dau seama ca, din nou, nu oricine poate face asta, si din cauza asta, el este special.

PS: I-am dat articolul sa il citeasca inainte sa il public. Din nou, m-a surprins cand a recunoscut ca uneori este afectat, atunci cand oamenii la care chiar tine il desconsidera, si atunci priveste lucrurile din alta perspectiva. Pentru ca pentru el, prieteniile sunt prietenii <3.

Cu dragoste,

Florenta

Today people think of Stoics – like, you know, like they’re people who grit their teeth and tolerate pain and suffering. What they are is, they’re serene and confident in the face of anything you can throw at them.’  - 
Astazi, oamenii cred despre stoici, ca sunt oameni care isi inclesteaza dintii si tolereaza durerea si suferinta. Cand de fapt, ei sunt luminosi si increzatori in fata a orice poti sa arunci in ei. (sursa: https://aeon.co/essays/why-stoicism-is-one-of-the-best-mind-hacks-ever-devised)

Ce am facut eu sa merit asta?

Imi aduc aminte ca in Bali, dupa ora de yoga, in Shavasana (pozitia cadavrului :) ) , cand imi trageam sufletul in timp ce Copacul si Crina ne incurajau sa ne relaxam fiecare particica din corp, m-am intrebat in multe dimineti "ce am facut eu sa merit asta"? Sa am ocazia sa vad locurile astea, sa cunosc oamenii acestia minunati, sa imi vad sufletul asa cum e el si sa fiu constienta de el? 

Tin minte ca am fost atat de recunoscatoare pentru viata mea, pentru tot ce mi s-a oferit, incat mi-am spus ca poate sa se intample orice cu mine cand ma intorc acasa, orice cu corpul meu, ca sunt pregatita. De fapt, chiar si inainte sa plec, mi-am dorit din tot sufletul sa fiu cat de ok se poate in Bali, sa pot sa traiesc momentul din plin, si nu ar mai fi contat cat as fi tras dupa.

Coincidenta sau nu, cand m-a intors, dupa vreo 2 saptamani, am luat o raceala, un virus ceva, care m-a pus in scaunul cu rotile. Cum nimic nu e intamplator, desi imi amintesc ca ma chinuiam sa merg cu cadrul prin casa, de la birou unde lucram, la baie sau la bucatarie, reusesc sa gasesc sensul in episodul asta. 

Ca am facut bine sau nu, am reintrat in programul national. Poate asta a fost semnalul de alarma. Poate in toata perioada asta, cu suisuri si coborasuri, am fost fortata sa ma privesc asa cum sunt eu de fapt, sa invat sa ma accept si sa ma iubesc asa cum sunt. 

Faptul ca medicii (care printre altele m-au ajutat sa reintru in programul national de Scleroza Multipla si le sunt recunoscatoare pentru asta) acum ma acuza ca am renuntat la tratament in 2012, nu ma irita deloc. Nu regret alegerea mea, si cred ca fara perioada asta, poate nu as fi fost unde sunt acum. 

Poate as fi fost mai bine fizic. Sau poate nu.

Ce este important este ca perioada asta "si-a facut treaba". Stiu ca sunt alta acum, versiunea mea cea mai buna, si sunt gata sa impartasesc asta cu cei din jurul meu (care isi doresc asta :) ).

Mi s-a parut amuzant cum medicul care m-a intalnit intial intamplator pe holurile spitalului, eu fiind in carucior, "m-a pus la zid" ca am renuntat la tratament. Pentru ca mai apoi sa isi exprime mirarea ca nu mai sunt in carucior, si ca "asta nu se intampla de obicei". 

Nu stiu daca a fost ceva ce am facut eu, sau sunt pur si simplu norocoasa. Totusi, aleg sa  cred ca a contat ca nu m-am gandit o secunda ca o sa raman asa, ca am avut grija ce mananc, ca asa cum am putut, am facut cat sport a fost posibil (yoga, chiar inot - pentru ca m-a dus Ionut la bazin pe brate, si chiar am simtit diferenta dupa!), si nu am lasat perioada asta sa imi strice planurile (chiar am fost la examene in carucior).  

Cred ca este important sa gasesc in orice acel lucru bun, care ma invata ceva, care imi arata ceva, despre mine, despre lume, despre calea mea. Pana acum, asta m-a ajutat sa realizez ca viata mea e perfecta pentru mine, ca este exact asa cum trebuie sa fie.

Cu dragoste,

Florenta

Deci...DA!

vineri,11 noiembrie 2016
De doua zile nu mai dorm. De emotie :)

Sa incep cu inceputul.

Cand l-am cunoscut pe Ionut, era prima seara dupa o perioada destul de lunga in care simteam ca nu as vrea sa ies, sa ma vad cu prieteni. Ma simtisem destul de rau, ma duceam la servici si inapoi acasa, in zilele bune cand puteam sa lucrez de la birou. Altfel lucram de acasa, deci imi petreceam toata ziua singura, adancita in treaba. Mai veneau fetele sa ma vada :).

Intr-o seara, prietena mea buna ma suna. Curios, era prima zi in care ma simteam bine, plina de energie. Era o seara de vineri, iar o cunostiinta comuna (care a devenit ulterior o prietena comuna :) ) isi serba ziua intr-un club. M-a intrebat Mada daca as vrea sa vin la ziua prietenei noastre comune, ca a vorbit cu ea (era ciudat, nu eram asa apropiate, nu ma invitase personal, nici nu stiam de ziua ei!). In final am acceptat, pentru ca ma simteam chiar bine si aveam chef sa dansez :).Asa ca m-am dus.

Eu cu Madalina radem foarte mult. Din nimic. Bineinteles ca asa a fost si in seara respectiva. Din cauza asta, Ionut cand m-a vazut prima data, a crezut ca eram "vesela" in urma consumului :)). Eu nu beau decat foarte rar, si foarte putin, si nu fumez. Inca mai rade din cauza asta acum.

 

Cand mi-a zambit atunci cand am facut cunostiinta nu mi-am imaginat ca va fi langa mine in cele mai frumoase, dar si cele mai groaznice momente din viata mea. De fapt, nu am crezut niciodata ca nimeni va sta langa mine atunci cand voi fi fizic atat de rau, incat sa imi iau carucior, sau cand am suferit atat de mult cand a plecat mama dintre noi.

Totodata, nu am crezut ca cineva va iubi asa de mult crizele mele de ras, in care nu mai pot nu doar sa vorbesc, ci aproape nu mai respir :)). Este incredibil cum in crizele de ras, incepe sa faca si alte glume, imitand modul in care "vorbesc" eu cand nu mai pot sa vorbesc de ras.

Nu am crezut vreodata ca o sa i se para cuiva adorabil modul in care "racnesc" eu pe diferite melodii de la radio. Pe toate de fapt. Pentru ca stiu toate versurile. Toate. De la toate melodiile :)). Si le acompaniez puternic :)).

Nu am crezut ca cineva va intelege si imi va sustine hipersensibilitatea, cand incep sa plang in masina (in Grecia), si ma intreaba speriat ce am patit, doar ca sa afle ca plang pentru ca "e asa frumos aici!!!". 

yoga in Bali

Nu am crezut ca persoana de langa mine imi va intelege cele mai adanci frici, ganduri, dorinte. 

Ca ma va sustine in absolut tot ce vreau sa fac, fie ca vreau sa incerc terapie ayurvedica pancha karma in care nu ies din casa 7 zile si mananc 3 zile unt topit :)) , sau ca decid ca imi voi petrece un weekend pe luna studiind Analiza Tranzactionala, pentru ca mai apoi sa ii spun ca gata, ma respecializez, ma apuc si de Facultatea de Psihologie ca sa devin psihoterapeut (apropos, el stia de Analiza Tranzactionala inaintea mea...citise o carte despre asta...???!!! :))Da, citeste! ).

Sau ca vreau sa plec singura 10 zile in Bali in tabara de yoga!

Sau ca isi va dori sa inoate alaturi de mine la swimathon, pentru proiectul #Laplimbarecusm

Ca imi va usura viata atat de mult, atat cu lucruri practice (cumparaturi, diferite drumuri), si imi va si infrumuseta viata , poate in cele mai negre momente, cand m-a scos in parc in carucior, sau cand, la scurt timp dupa ce murise mama, mi-a propus sa participam la un concurs de cupluri la radio sa castigam o excursie. Nu am castigat, aparent nu le-a placut de noi asa mult :)). Dar pentru mine a facut o diferenta enorma!

Nu m-am gandit ca motanul pe care mi l-a adus in timp ce eram in delegatie in Grecia (surpriza!) va fi sufletul care va sta aproape de mine in zilele si perioadele lungi in care voi lucra de acasa.

primul motan-Robby

al doilea motan-Bidinea

'
Tot el a adus si al doilea motan, dupa 3 ani, ca sa nu fie primul singur!:))

 

 

 

 

Mi-a facut viata, si lumea mai frumoasa, ma invata nenumarate lectii in fiecare zi. Imi arata parti bune si parti din mine pe care sa le imbunatatesc, ma invata ca prin diplomatie ajungi departe, desi eu pot fi uneori impulsiva, m-a invatat ca orice ar fi, viata este frumoasa, si pentru orice problema exista o solutie.

De multe ori, sunt surprinsa cand invat teorie la cursul de psihologie ("nu lua nimic personal", "cand cineva e nepoliticos cu tine, este procesul lui" etc), si inteleg cum

el aplica deja asta!. 

Imi face in fiecare zi viata mai frumoasa si

DA, vreau sa fiu sotia lui!

 

 

Ce am invatat dupa inca un an de psihologie-Analiza Trannzactionala

 

La un moment dat m-am intrebat daca mai sunt la fel de entuziasmata. Recunosc, au fost situatii in care pur si simplu mi-as fi dorit sa stau acasa weekendul respectiv. Si sa nu fac nimic.

Mai ales in lunile in care am avut si cate 2 workshopuri. Iar acum s-a terminat si vacanta la facultate, ma agita sa vad doar cat de agitati sunt colegii mei :))

Sa nu mai mentionez ca TOATE nuntile pe care le-am avut anul asta au fost precedate de un workshop. Si da...am avut "cativa" prieteni care s-au casatorit :). A fost "bestial" sa ma trezesc sambata dimineata dupa cateva ore de somn (sa nu uitam ca eu in general - part animal - ma culc de la 10. da. 22.00 :)) )

Da. Au fost si sunt in continuare sacrificii pe care le fac. Pe care le facem cu totii- cei care vrem si altceva. Pana la urma, sunt norocoasa, ca mi-am gasit pasiunea, ca mi-am gasit drumul.

Asa ca in fiecare duminica seara cand se termina cursul, realizam ca aveam mai multa energie decat sambata dimineata, sambata seara , si cu siguranta mai multa decat Luni dimineata! :)) Cand o luam de la capat.

Aveam mai multa energie pentru ca se terminase un nou curs, din care invatasem lucruri noi, unde experimentasem trairi noi. In care m-am si distrat, cu siguranta.

La fel ca in postarea de anul trecut - 1An_de_AT, as vrea sa trec in revista ce a insemnat pentru mine cursul de anul acesta:

1. 1. Este vorba de proces, nu de problema

    

   Pentru ca suntem ok, si suntem intr-un proces continuu. Ca psihoterapeuti, ne confruntam uneori cu clienti care renunta la terapie. Si atunci ne gandim, ne facem procese de constiinta, ne punem intrebari "cu ce am gresit? ce as fi putut face altfel", intrebari care sunt ok, pentru ca este important sa analizam ce s-a intamplat, ce anume a determinam clientul sa paraseasca terapia si ce putem invata din asta.
   Totusi, am invatat ca este important sa respect alegerile fiecaruia, indiferent de cat cred eu ca l-ar ajuta terapia (si nu ma refer doar la clienti, ci si la apropiati). Cu totii suntem intr-un proces, vom cauta si vom accepta terapia sau orice forma de ajutor in momentul in care vom fi pregatiti. Sau poate nu o vom face. Din nou, asta tine de procesul fiecaruia din noi, si cat de adanc suntem dispusi sa cautam in interiorul nostru.
   Fun fact : eu lucrez indeaproape cu sefa mea din Londra, un coleg din Paris si doi colegi din New York. Avem zilnic o sedinta de o ora prin telefon, in care vorbim de sisteme, plati etc (pentru ca ne ocupam de platile managerilor de vanzari din toata compania, peste tot in lume). Uneori, managerii de vanzari au impresia ca sunt platiti prea putin :)) Si a devenit vorba noastra: "Este procesul lui, nu ai ce sa faci" :))
2. 
   

   2.Am gasit un echilibru intre mine si ceilalti

    

   In primul an a fost despre mine. Au fost nenumarate momente wow.... Si mi-am dat seama ca
   
   pe masura ce ajungeam mai repede la sufletul meu, intelegeam mai bine si ce se intampla cu ceilalti. Si nu pentru ca "banuiam", sau interpretam. Pentru ca am invatat sa ascult. Chiar sa ascult cand imi vorbeste cineva. Indiferent despre ce. Sunt mandra de mine ca am reusit sa fac asta, pentru ca desi acum vine natural, imi dau seama ca de fapt in ziua de azi e ceva chiar greu. Cand intr-un simplu dialog, observ cum pana si unele dintre cele mai apropiate persoane sunt mereu cu telefonul in mana, distrase de orice miscare din jurul lor, hiper-reactive.
   Asa ca anul asta este despre empatie. Am fost surprinsa, pentru ca anul asta am simtit ca am avut acces la suflete "dezbracate", autentice, fara niciun fel de masti, sa vad cat de adanc merg cauzele oricarui comportament, oricarei atitudini avute la un moment dat.
   
   Si din cauza asta:
3. 
   

   3. Am invatat sa nu judec

    

   Pentru ca niciodata nu stiu de fapt de ce un om este egoist, sau artagos, sau certaret, sau bagacios, mincinos sau oricum ar fi, cu mine, sau cu cei din jur. Am invatat sa vad copilul din fiecare, care reactioneaza in anumite situatii, similare cu momente din viata sa in care a supravietuit doar fiindca a reactionat in acest fel. Desi acum adult, unele reactii provin din subconstient, si sub presiunea momentului, rareori constientizam de unde provine de fapt reactia pe care o avem. Da, ok, putem spune ca pentru un adult ar trebui sa actioneze ratiunea, insa de prea putine ori suntem cu adevart adulti in ceea ce facem. Subconstientul este un spatiu greu accesibil. Si cine sunt eu sa judec? Nu am de unde sa stiu ce se afla de fapt in spatele reactiilor, cuvintelor sau atitudinilor.
   
4. 
   

   4.  Nu exista probleme mai mari sau mai mici

    

   Este natura umana sa comparam. In special natural "romaneasca" poate. Mama ma intreba mereu la scoala dupa o lucrare "Dar x y z cat a luat?", imi aduc aminte ca tata mi-o dadea exemplu pe Alina Sorescu :)) care era de-o varsta cu mine ( in copilaria mea, Alina Sorescu canta, aparea la TV, avea videoclipuri, si era de-o varsta cu mine). Cred ca tata nu m-a auzit niciodata cantand :)) ca altfel nici nu ar fi deschis subiectul. Si multe alte exemple. Probabil asa cum au facut ei cu mine, au facut si ai lor cu ei. Probabil ca si prietenii mei au avut acelasi tratament. Si atunci cum sa nu comparam fiecare situatie, fiecare persoana, fiecare calitate?
   Cu atat mai mult cand vine vorba de probleme. "Dar sa vezi ce m-a durut PE MINE capul", "Tu crezi ca ai probleme? Asta e nimic. Sa vezi x y z ce a patit!!".
   Prietena mea are o vorba: "Daca nu ai nimic bun de spus, mai bine taci".Eu consider ca aceste cmparatii nu ajuta pe nimeni. Nici pe cel cu care vorbim, nici pe cel pe care il dam exemplu ( nu va suferi mai putin stiind ca ii plangem de mila!). Este clar ca toata lumea are, mai mult sau mai putin, probleme. De ce sa comparam? Ne-am simti mai bine stiind ca altii au probleme mai mari?
   Eu mi-am dat seama ca nu e ok sa fac asta. Cand cineva imi spune de o problema, cel mai important este sa ii acord timpul meu, empatia mea, si sa fiu acolo. Fara sa ma gandesc, in omentul acela, la copiii din Africa ,de exemplu. Pentru cel din fata mea, in momentul acela, asta este irelevant. Mai mult decat sa ne gandim la ce poate fi mai rau, mi-am zis :"ce-ar fi sa ma concentrez pe lucrurile bune, sa scot ce e bun, din situatia de fata?"
   
5. 
   

   5. Copiii nu manipuleaza

    

   Nu am copii. Inca:). Cu toate astea, ma atrage cumva lucrul cu copiii - desi de multe ori, ma simt nesigura pe mine (cred ca asta vine din teama mea de respingere, dar asta e alta discutie:))
   In orice caz, anul asta am avut ocazia sa invat mai multe despre lucrul cu copii, am participat la un workshop educational ( exista Analiza Tranzactionala in Educatie). M-am indragostit de trainerita venita din Elvetia, care ne-a zugravit atat de bine modul in care poti lucra cu copiii. Practic, la fel ca si cu adultii. Marea diferenta este ca adultii au avut mai mult timp sa isi formeze mecanisme de aparare.
   Am ramas cu multe din acest workshop. Printre altele, mi s-a intarit convingerea ca un copil nu manipuleaza. Cred ca pare asa, pentru ca noi, ca adulti, proiectam in ei asta. Dar pana si noi, la baza manipularii, avem o nevoie neimplinita. Ei, spre deosebire de noi, adultii, au si mai putine unelte prin care sa isi exprime nevoile, sentimentele. Pentru ca poate nu i-a invatat nimeni.
6. 
   

   6. Am invatat sa nu interpretez

    

   Sa nu presupun ca stiu despre ce e vorba. Sa nu caut sa trag concluzii. Sa ma opresc din a interpreta. In schimb, sa pun intrebari (doar atunci cand cealalta persoana este dispusa, bineinteles, sa impartaseasca), pana ce, de fapt, fiecare isi va da propriile raspunsuri. Mi se pare critic sa fiu in pozitia "nu stiu. Din cauza asta te intreb", in loc sa pun intrebari care sa ghideze spre un raspuns pe care eu cred ca il stiu.

           

        7. Am invatat ca toti avem ritmul nostru. Am invatat sa respect asta

1.  
   
   A fost un drum foarte lung pentru mine, pana am invatat sa imi ascult corpul. Obisnuiam sa trag de mine in orice secunda, sa ma complac in durere, doar pentru o ambitie prosteasca... "eu pot", "BA POT!", "acum, cat mai pot" etc. Cu siguranta a avut si yoga o mare influenta asupra mea, pentru ca "exersez" sa nu trag de mine in fiecare dimineata, cand poate mi-as dori sa stau mai mult intr-o pozitie, sau sa incerc lucruri mai complicate, si cu toate astea ma opresc, atunci cand simt ca picioarele imi obosesc, cand ma dezechilibrez de prea multe ori. Incerc si maine, si poate poimaine reusesc. Si am reusit. Mai mult, in AT am invatat sa proiectez asta si pe cei din jurul meu. Imi dau seama ca fiecare are ritmul sau, ca poate daca mie mi se pare ca e pregatit pentru o noua etapa, inconstientul sau stie mai bine, si atunci este momentul sa ma dau un pas in spate. Cand mie mi se pare ca cineva are nevoie de ajutor (chiar daca uneori e evident), este important sa ii respect ritmul, pentru ca stiu ca orice ajutor as oferi, eu sau oricine, nu va fi acceptat de inconstient. 

 M-am surprins intrebandu-ma daca mai sunt la fel de atrasa de Analiza Tranzactionala ca anul trecut. Cred ca raspunsul e da, si cred ca spre deosebire de anul trecut, cand citeam carti de AT pe nerasuflate, anul acesta am inceput sa privesc si dincolo de AT, si in psihanaliza si psihologie in general. AT ramane "iubirea" mea, si imi dau seama ca este foarte important sa am cunostiintele generale de psihologie.

Mai mult, Ionut mi-a sugerat ca poate ar trebui sa incep sa practic psihoterapia, idee care mi-a suras. Curand, imi propun sa inchei un contract de supervizare, astfel incat sa pot fi psihoterapeut sub supervizare :)

Cu dragoste,

Florenta